Vreau
să-mi acordați un pic de gând din mintea voastră. Mă refer la
toți cei care ați participat, faptic și practic, la intervenția
din seara zilei de 30 octombrie 2015, după incendiul din Colectiv.
Unii sunteți îngeri. Alții v-ați trezit demonizați. Am să vă
spun ce cred, ce știu, ce simt. Ce-mi pare că e adevărul. Adevărul
este că a fost un hei-rup imens. Mult prea des și nepermis de mult,
medicina practicată în România se bazează pe opintit ca
ingredient terapeutic. Să faci asta zi după zi nu e normalitate. E
un asalt la baionetă pe care îl dă – frenetic, dar fără noimă
– personalul medical. Pe care l-a dat și în urmă cu doi ani,
când UPU s-a umplut de politraume.
Prima
judecată este că, la peste o sută de victime deplasate în regim
de urgență în spitale, în același timp, ne blocăm. Dar hai să
zicem că am putea (un pic) mai mult. Să zicem că ne blocăm la
două sute de victime. Vreau să cred că avem capacitate remanentă
mai mare, dar mă îndoiesc. Este inadmisibil de puțin. Resursele
sistemului de sănătate să absoarbă, în bolus, un număr mare de
pacienți sunt limitate. De sistemul însuși, de faptul că
funcționăm în regim DRG, unde rata de ocupare stă, managerial,
dincolo de 90%. Nu avem debușeu suplimentar. Drept urmare, dacă ne
lovește un cutremur în București, unde proiecția de fatalități
este de ordinul miilor, vom claca. Și asta pentru că personalul
este deja mult subnormat, voluntariatul nu e reglementat încât să
ai contingente de rezervă, iar experiența este eterogenă. Nici
astăzi, ca niciodată de fapt, nu avem un circuit și proceduri
ferme de intervenție în caz de criză. Avem coduri. Avem planuri.
Dar ceva ne lipsește profund: oamenii. Nu avem un lanț operațional
de comandă, dincolo de COSU, care să poată primi informații în
timp real despre starea pacienților.
Performanța
începe la triaj, continuă prin transport, se termină la camera de
gardă sau UPU. Ambulanțe cică avem destule. Dar depinde cine îți
spune asta, ori unde te uiți. De acolo, de la sosirea în UPU,
lucrurile se complică. Performanțele UPU sunt similare celor din
ATI. Odată ce s-a terminat implicarea ATI și începe cooptarea
altor specialități și a altor resurse, totul se face praf ca un
castel de cărți. La Colectiv am avut chirurgi care au muncit 48 de
ore, uneori mai mult, nonstop. Asta nu e normal.
DSU
a făcut, în ultimii ani, câțiva pași buni înainte. Triajul e
mai performant, informația circulă mai repede. Protocolul de
întrajutorare cu serviciile de suport social, dincolo de asistenții
sociali din spitale, e alt exemplu. Nu poți să speri că în caz de
calamitate sau sinistru cei care sunt normați într-un spital vor
face față. La fel, nici psihologii.
Lupt,
de ani de zile, să lărgim baza de date cu experții cooptabili în
diverse configurații de intervenție în criză. Principala problemă
nu e bazinul de profesioniști, cât piramida responsabilităților
și gradul de afiliere a acestora. Într-o discuție cu cei de la
Crucea Roșie, principala problemă pe care mi-au pus-o e că
voluntarii sunt imprevizibili: uneori vin la exerciții, alteori nu.
Nu poți să lucrezi doar opintit la deal și cu un contingent de
intervenție limitat.
Mai
mult, și e un alt lucru pentru care militez, e nevoie de protecția
adecvată a personalului medical și paramedical în situații de
criză. Eu înțeleg că trăim cu impresii grandioase despre (unii
dintre) noi, dar nu folosește nimănui dacă muncești până la
epuizare într-un context cu victime multiple, este previzibil că de
la un punct încolo numărul erorilor se va multiplica.
Avem
o nevoie urgentă de instruire a personalului medical în comunicarea
cu pacientul. E o absență pernicioasă, dureroasă și uneori
decisivă în ce lasă în urmă astfel de intervenții. După zece
ani petrecuți în teren și după mai multe operațiuni similare,
ultima anul trecut, la Amatrice, în Italia, este concluzia mea fermă
că în astfel de instanțe ai nevoie de un birou de comunicare
profesionist, nu doar numere de contact și funcționari la capătul
proxim al telefonului. Alți oameni. Meta-impactul oricărei
intervenții medicale stă în haloul de percepție al privitorilor.
Realitatea e că medicina, astăzi și mâine, este în ochiul
public. Eroismul medical, inovația și providențialismul apun.
Suntem obligați nu doar să ne asigurăm că în fiecare poziție
nodală există un pretorian pregătit. E urgentă nevoie de un mai
bun transfer de cunoștințe și de niveluri succesive de „rezerve”,
respectiv „rezerviști”.
În
această vară a noastră, după ce a picat urgia, damnați să fim
dacă nu ne facem sanie, căci iarna n-o să mai apucăm să desenăm
măcar vreun car. Nimeni nu și-ar fi imaginat Colectiv. Dar Colectiv
s-a petrecut și medicii au dat tot ce-au avut mai bun din ei. Mie
îmi pare pe undeva lăudabil, dar nepermis într-o comunitate de
profesioniști. Astfel că pretind conștiințelor fiecăruia dintre
cei care ați citit, unii cu dare de seamă, alții cu mulți ani
înaintea mea în linia întâi a medicinei, să gândiți adânc ce
lăsați în urmă, ce lăsăm toți fiecărei zi care a mai trecut
pe lângă noi. Mie realitatea că am aproximat „datele din
literatură” după Colectiv în ce privește procentul de
supraviețuitori nu-mi e suficientă, nici îndestulătoare. Anul
acesta am avut alt incendiu, la un cămin de bătrâni. Am fost la
două secunde de altă catastrofă. Am avut oameni prinși în mină
și iar ne-a trecut glonțul pe lângă ureche. Eu nu mi-am trăit
viața în genunchi și nici n-am pretins naivitate când securea a
căzut. Dar îndrăznesc, oblig pe undeva reacția în mintea
fiecăruia să își depășească propriile-i platitudini,
orizonturi de cinism sau pecuniarisme insulare, să ia aminte.
Dincolo de orice, avem această datorie. Asta în timp ce numărul
doctorilor continuă să se micșoreze, la fel și cel al
asistenților medicali, iar moralul lor este extrem de divers și
tânjind a ducă. Vai generației care-și va fi alungat experții,
fără vreo responsabilitate în fața nopții care va să vie. Ca și
răsăritul, și genunea e obligatorie. Și eu nu cred că am putea
să replicăm vreodată ce-am făcut acum doi ani. Aici e singura mea
tragedie. Dar am putea s-o facem mai bine, cu mai puține bâlbe, mai
puține ezitări, mai puțin „luat la pilă” încât să semene
și droașca noastră cu un Boeing 747 proaspăt vopsit. Nu depinde
de mine. Dar depinde de noi.
