Citesc uneori din Biblie, îmi face plăcere. Sunt departe de a fi genul credincios și cred mai degrabă că Biblia este cel mai grozav tratat de antropologie scris vreodată. Dacă citești Biblia în cheie antropologică, realizezi că nu ne-am schimbat prea mult ca specie în ultimii 6.000 de ani. Poate ambalajele pe care le purtăm la suprafaţă, dar în interior suntem aceiași. Unul dintre pasajele mele preferate este cel despre Turnul din Babel. Oamenii se înţelegeau perfect pe vremea aceea și ridicau etaj după etaj la turn, apropiindu-se de împărăţia lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu a avut o soluţie simplă – le-a amestecat graiurile. Oamenii, brusc, nu s-au mai înţeles, nu au mai cooperat și de turn s-a ales praful.

Milenii mai târziu, suntem tot cu graiurile încurcate. Ne înţelegem greu spre deloc, nu reușim să conlucrăm și suntem tot mai departe de împărăţia lui Dumnezeu. 
Mi-a revenit în minte alegoria aceasta urmărind profundele falii din societate și dintre diverse profesii în timpul crizei generate de cele întâmplate la Spitalul „Sf. Pantelimon”.  În esenţă, în arena publică s-au ciocnit medici, juriști, jurnaliști și pacienţi. Niciuna dintre categorii nu pare să înţeleagă considerentele celorlalte categorii. Și niciuna nu pare prea dispusă la un dialog real. Fiecare și-a păzit cu cerbicie propria grămăjoară de alune. Furtuna perfectă, altfel spus.

Dialogul eficient presupune concesii

Am gestionat multe crize în ultimii 30 de ani, de pe ambele părţi ale baricadei. Am fost purtător de cuvânt al unor industrii acuzate de grozăvii, am condus redacţii mari, sub presiunea audienţei în scandaluri publice majore.  Am învăţat că nimeni, niciodată, nu are dreptate 100% și nimeni, niciodată, nu greșește 100%.  Am învăţat ca jurnalist responsabil că nu e important să știi un domeniu, dar e vital să știi (cel puţin) pe cineva care îl știe. Am învăţat că acuzaţiile, indiferent de subiect, au cel mult un substrat factual subţire, peste care vin straturi de emoţie, educaţie, instrucţie și background cultural. 

Am învăţat că nu poţi convinge un copil de 5 ani pe care tocmai l-ai culcat și cu care te trezești peste tine, speriat de monstrul de sub pat, că nu e niciun monstru sub pat. Poţi să aprinzi lumina și să inspectezi spaţiul de sub pat împreună cu copilul. Monstrul nu e sub pat, e în mintea copilului și nicio lanternă din lume nu îl va convinge de contrariu. Am învăţat că o acuzaţie e întâmpinată cel mai eficient cu „da, dar...”. Nu poţi intra în niciun dialog eficient fără o minimă concesie.

Primul pas

În povestea de la Sf. Pantelimon nimeni nu a făcut nicio concesie, cât de mică. Și m-am întrebat cine ar fi putut face primul pas. 

Procurorii? Sunt ţinuţi de un cadru legal care, până la controlul exercitat de o instanţă, este la  libera lor interpretare. 

Jurnaliștii? Nu au nici măcar o organizaţie profesională reprezentativă, cu atât mai puţin un numitor comun de tipul unui cod deontologic. În plus, au rămas foarte puţine persoane care pot purta titlul de jurnaliști. Cei mai mulţi dintre aceia care se ţin de un microfon nu sunt jurnaliști. 

Publicul? Acest monstru cu milioane de capete, hrănit zilnic de social media, într-o ţară unde milioane de oameni nu au citit nicio carte în ultimul an? Și să nu uităm că marele public nu mai caută de foarte mult timp adevărul. Marele public vrea doar acele detalii care îi pot ranforsa propria credinţă. Și sunt puţini oamenii dispuși să își contrazică propriile credinţe.

Medicii? Am asistat la dueluri publice între categorii de profesioniști, cu trimiteri la studii știinţifice, la doze de medicamente exprimate în mililitri și micrograme per oră sau kilogram/corp. 

Nu-i așa că arată ca Turnul din Babel?

Avem nevoie de „traducători”

Dar există și soluţii. Cu niște ani în urmă, o mare firmă globală de jocuri video, cu un centru de producţie aflat la București, a realizat că avea o mare problemă. Oamenii care făceau jocurile erau împărţiţi în două categorii: programatori și artiști. Programatorii erau cei care făceau ca jocurile să funcţioneze, artiștii erau cei care făceau ca jocurile să arate bine. 

Programatorii erau ingineri, cartezieni, preciși, pentru care 2+2 nu putea face decât 4. Artiștii erau artiști. 2+2 putea face oricât, în funcţie de circumstanţe, de lumina de afară, de ora din zi. Cele două categorii erau nevoite să lucreze împreună, dar erau mai multe lucrurile care le despărţeau decât cele care le uneau. Marea companie de jocuri a înţeles că nu va reuși niciodată să îi pună la aceeași masă. Așa că a angajat un corp special de oameni, care – simplist spus – au asigurat „traducerea” eficientă între  programatori și artiști.

Întorcându-ne la cei implicaţi în povestea de la Sf. Pantelimon – medici, procurori, jurnaliști, public –, cine ar putea angaja un traducător? Cine pare cel mai puţin înţeles? Colegiul Medicilor este una dintre cele mai mari organizaţii din România, dar nu reușește să se comporte ca atare. Comunicarea în timpul celei mai recente crize, de la Spitalul „Sfântul Pantelimon”, a fost – ca să mă exprim elegant – perfectibilă. 

Sigur, alături de fotbal și politică, și comunicarea e un domeniu la care toată lumea se pricepe, pe simplul considerent că toată lumea știe să vorbească. Dar, așa cum nu toată lumea care poate să alerge va concura la Olimpiadă, nici oamenii care știu să vorbească nu ar trebui să se ocupe toţi de comunicare. 

Toţi cei care au o experienţă profesională de peste 20 de ani, indiferent de domeniu, știu că în meseria lor detaliile foarte fine fac diferenţa între profesioniștii buni și cei excepţionali. E la fel și în comunicare sau în public affairs. Ca și în cazul pacienţilor, când te doare ceva foarte tare, ai vrea să ajungi la cel mai bun profesionist în domeniu. Fără automedicaţie, fără diagnostic pe Google, fără sfatul vecinei de la 3.