Parodiez
în titlu primul vers din poemul lui Paul Verlaine „Art poétique“
(De
la musique avant toute chose),
impietate tradusă ca „Politica înainte de orice” sau mai
presus de toate, inspirat
(sau poate, nu, cititorii vor aprecia) de o descoperire a unei
scrisori „pierdute” într-un dosar prăfuit de la Arhivele
Naționale, care arată că odinioară, ca și astăzi, politicul își
spunea cuvântul înaintea dreptului și a valorii. Totuși, parcă
nu așa de tare ca acum.
Dacă
privim cu ochii minții în trecut – chiar și nu unul foarte
îndepărtat: prima jumătate a secolului al XX-lea – observăm că
aceia care își asumau golgota studiului lăsat moștenire de
Hippocrates din Cos, odată ajunși pe coama dealului, deveneau fie
interniști, fie chirurgi. De aceea poate atestatul de studii
încheiate le conferea titlul de doctor în medicină și chirurgie.
În raport de aptitudini și temperament, unii urmau să exerseze,
precum astăzi – medicii de familie (sau în spitale – pentruboale
interne); ceilalți își exercitau harul la masa de operații,
practicând o chirurgie „generală“. Cunoașterea din ce în ce
mai diversă și aprofundată a fenomenelor biologice și presiunea
progresului tehnologic au condus însă rapid la extraordinara
arborescență a specialităților, atât a celor medicale, cât și
a celor chirurgicale. Iar această diviziune care continuă a avut și
are mai întotdeauna beneficii. Uneori însă și pierderi, în ceea
ce privește înțelegerea deplină a omului bolnav și a
suferințelor sale.
Și,
tot așa, dacă răsfoim cartea de istorie a medicinii, constatăm că
medicii adevărați ai perioadei amintite și, până nu demult,
așijderea, chiar dacă au înțeles imperativul specializării și
și-au prelungit și adâncit studiile necesare domeniului, n-au
încetat să vadă doar izolat disfuncția sistemului sau aparatului
în care dobândiseră competență, ci neapărat să le integreze în
organismul uman văzut în ansamblu. Această viziune holistică a
presupus totodată acceptarea influenței și interacțiunii mediului
natural înconjurător, a microclimatului profesional și
socio-familial, a cutumelor alimentare, a uzului ori abuzului unor
substanțe toxice și droguri, a felurilor și cauzelor unor stresuri
psihice etc.
Un
astfel de medic complet a fost C.
Poenaru Căplescu (1875–1948).
El s-a pregătit spre a fi chirurg, a fost medic primar la Spitalul
Brâncovenesc, dar activitatea sa ulterioară – nu doar numeroasele
sale lucrări publicate ori comunicări la congresele științifice –
îl arată preocupat și de rezolvarea unor probleme practice
stringente impuse de morbiditatea timpului sau a celor „venite“
din social și tangente medicinii, ori la intuirea obligativității
etice a intelectualului de a coborî în forum
spre a răspândi în rândul semenilor noțiuni de sanogeneză și
de prevenire a bolilor. Solicitând adică acea colaborare
medic–pacient la actul prezervării sănătății sau tratamentului
bolii, cu șanse de eficacitate și eficiență crescute. Toate
acestea ivite fiind, în cazul dr. Poenaru Căplescu, dintr-o minte
ageră dispusă permanent la receptarea noului, la inovație și
invenție, „importul“ în avantajul țării sale a tot ceea ce
constata ca progres în călătoriile de informare și perfecționare
în străinătate.
Unele
dintre zăgazurile destule pe care le-a avut de înfruntat în
transformarea ideilor sale în fapte au avut drept cauză senescența
mentală a unor colegi, nu neapărat legată de vârstă, ci a unora
dintre ei cantonați (ca și astăzi, de altfel) în comoditatea
conformismului și – după cum vom arăta printr-un exemplu –
apolicitianismului.
La
nici 30 de ani (1904), încă secundar al profesorului Thoma Ionescu,
efectuează cu succes și cu asentimentul maestrului său, prima
anestezie cu stovaină introdusă intrarahidian. Mai târziu, Th.
Ionescu va folosi și el stovaina în metoda sa de rahianestezie la
nivel înalt (cervical), care – perfecționată – îi va aduce
aprecierea confraților americani, numele păstrâdu-i-se în
bibliografia tratatelor. Va studia sediul anatomic neobișnuit al
apendicelui vermicular (ileocecal), sistematizând simptomatologia
bolii în raport de această localizare, formele insolite etiologic
de apendicită acută (ex. cele parazitare), și va promova – în
unele cazuri – o chirurgie estetică în apendicectomie: cele mai
mici cicatrice abdominale, în pofida criticii colegilor E. Juvara,
E. Cristide, D. Gerota și I. Făgărășanu. Replica oferită vor fi
rezultatele excelente obținute pe un număr de peste o mie de
cazuri.
În
Clinica profesorului Th. Ionescu, pe care va avea onestitatea de a o
menționa de fiecare dată în lucrări, Poenaru Căplescu
realizează, dincolo de intervențiile comune, suturi vasculare
(atunci, nu foarte la îndemâna oricui, cazuri de plăgi precordiale
dar și cardiace), suturi pulmonare dar și osoase, inovează tipuri
de aparate gipsate. Colegii chirurgi i-au apreciat, la vremea
respectivă, și cele câteva inovații de tehnică chirurgicală și
de instrumentar: „Fractură claviculară stângă, vindecată prin
sutură metalică“ (1907); „Pensă nouă, specială pentru
hemostaza provizorie a arterei splenice în cursul splenectomiei“
(1908); „Ac (nou) pentru ligaturi duble“(1908); (Noi) proteze,
bandaje și aparate pentru fracturi (1910) etc. Poenaru Căplescu
publică primul caz de infarct intestinal prin tromboză de trunchi
celiac și arteră mezenterică superioară din literatura noastră
de specialitate. Va fi șeful serviciului de consultații
chirurgicale din policlinica Așezămintelor Brâncovenești (între
1908 și 1913), sursă pentru elaborarea unor noi observații trimise
spre publicare la revista „Spitalul“ (unde fusese prim-redactor),
„Rev. Științelor Medicale“, „Rev. de Chirurgie”, precum și
a unor comunicări la diferite reuniuni medicale interne ori din
afara țării. Va susține, cu aprobare ministerială, un curs liber
de „Patologie externă și semiologie chirurgicală practică“.
Dar
cea mai îndelungată și fructuoasă perioadă din activitatea sa va
fi aceea desfășurată între 1924 și 1939 la Casa Centrală a
Asigurărilor de Sănătate, în calitate de chirurg șef al
serviciului accidentelor de muncă. Rezultat al experienței căpătate
va fi monografia „Accidentele muncei, boale profesionale și
asigurări sociale“ (1934, raportor, profesorul Gh. Marinescu, 624
p. și 218 ilustrații), lucrare ce va fi premiată de Academia
Română. Prof. dr. Petru Manu îl consideră un precursor al
patologiei profesionale și al igienei în timpul muncii, în speță,
al accidentelor de muncă. Un trio de autori – prof. dr. Mircea
Beuran, prof. dr. B. Duțescu și dr. Rodica Duțescu Zăvoianu –,
arată într-o recentă lucrare de iatroistorie că dr. Poenaru
Căplescu este unul dintre cei care „au sugerat și sprijinit
înființarea «Spitalului de Chirurgie, accidente de muncă și
mecanoterapie» din București, ca o soluție pentru o activitate mai
eficientă în domeniul asistenței de urgență a accidentelor de
orice cauză. Monografia lui Poenaru Căplescu mai sus-amintită nu
va fi singura premiată de Academia Română. În 1921, acesta va fi
laureatul înaltului for pentru volumul „Parazitologie umană“
(362 p. și 300 de ilustrații, raportor fiind însuși exigentul V.
Babeș). Și, ca un detaliu în sprijinul susținerii diversității
preocupărilor sale nu numai chirurgicale: încă din timpul
studenției va fi admis preparator în laboratorul de zoologie condus
de profesorul [Șt. Ș.] Sihleanu (1875–1923). Apoi, din 1907, îl
suplinește pe acesta, predând studenților cursul de
„Parazitologie umană și de Biologie generală“.
Dr.
Poenaru Căplescu a avut o vocație didactică dovedită.Pentru
a-și împlini dorința de a lucra în mediul universitar, va
parcurge prin concursuri scara ierarhică tradițională: preparator,
asistent, șef de lucrări, docent de semiologie și de patologie
chirurgicală (1914), conferențiar la Facultatea de Medicină din
București – pentru Accidentele de muncă și asigurările sociale
–, conferință atașată însă catedrei de Medicină Legală
(1921–1937). Cursului său, dr. Poenaru Căplescu îi adaugă și
componenta, cu totul modernă ca viziune, a evaluării restantului
capacității de muncă după un accident. Mai târziu, va cere
ridicarea „rangului“ conferinței sale, atașată Catedrei de
Medicină Legală, la acela de catedră independentă, demersuri
făcute mulți ani la rând. Poate că, din pricina acestor
insistențe reiterate – era un adevărat luptător pentru afirmarea
și concretizarea ideilor sale de noutate și progres –, în
anii de după Primul Război Mondial, dr. C. Poenaru Căplescu intră
în conflict cu o parte a membrilor Consiliului Facultății de
Medicină, cărora
atitudinea lui li se părea formulată în termeni nereverențioși.
Derapaj deontologic soldat cu hotărârea Consiliului (1937) de a i
se înapoia rapoartele, socotite ca neavenite. Și care, poate, sub
acest pretext, îl va „costa“.
Doctorul
Poenaru Căplescu a fost foarte activ și în privința scrisului
medical. În afara titlurilor unor lucrări deja citate, restul –
așa cum se întâmplă în știință (inclusiv în medicină) – e
acoperit treptat de uitare, observațiile și lucrările sale
statistice pe baza unora dintre acestea pierzându-și actualitatea.Într-o
broșură – „Titluri și lucrări”, sursă principală de
inspirație a biografilor săi – Poenaru Căplescu își detaliază
activitatea, prefațată și de titlurile academice dobândite până
în acel moment. Într-o pagină pe internet consacrată prof. agr.
dr. Poenaru Căplescu, istoricul și antropologul Adrian Majuru
inventariază 21 de comunicări făcute la Academia de medicină din
Paris (între 1921 și 1935), șapte la Societatea internațională
de chirurgie (1920–1935), patru la congresul consacrat tuberculozei
de la Roma, patru la Academia de chirurgie de la Paris (1908–1925),
șapte la Congresul internațional pentru accidentele muncii și boli
profesionale de la Budapesta, Bruxelles și Frankfurt (1928, 1935,
1938) și 266 de lucrări de medicină și chirurgie publicate în
reviste de specialitate din țară și din străinătate sau
comunicate la diferite reuniuni profesionale. Trei dintre acestea,
apărute în „Revista de Medicină Legală“, atestă preocuparea
doctorului Căplescu pentru accidente cu sfârșit tragic, dar și
pentru evaluarea restantului profesional după varii situații
survenite în timpul sau din cauza muncii: „Medicina legală în
câmpul muncii“ (1936); „Accidentele oculare în câmpul muncii,
evaluarea incapacității vizuale“ (1937); „Moartea prin înecare
în accidentele muncii“ (1938).
Excelent
orator, devenind membru prin vot al Societății Ateneului Român,
societate al cărei scop era răspândirea cunoștințelor
științifice în rândul populației și, implicit, de educare, prin
intermediul unor cursuri și conferințe, dr. Poenaru Căplescu
susține 25 de conferințe (Alcool și alcoolism; Bolile omului
datorate paraziților interni și externi; Sifilisul și consecințele
asupra descendenților; Tutunul și efectele asupra fumătorilor;
Tuberculoza; Accidentele muncii; Evoluția chirurgiei; Chirurgia de
război; Ereditatea morbidă etc.) –, fără niciun beneficiu
material care să-i recompenseze efortul, participă activ la
conducerea Societății și chiar instituie un premiu bianual din
veniturile proprii, pentru o lucrare științifică și una
artistică. Va fi pensionat la 62 de ani. Să fie această retragere
timpurie consecința conflictului cu membrii Consiliului Facultății?
Cercetând
diferite surse la Arhivele Naționale (sediul Central), îndeosebi cu
privire la Casa Regală a României, am descoperit întâmplător un
dosar necercetat până în prezent, din vasta corespondență a
Reginei Maria a României – F II 322/1924. În dosar se află o
scrisoare autografă de mulțumire a dr. C. Poenaru Căplescu,
adresată secretarului particular al Reginei, Gaëtano Denize. Din
cuprins se înțelege că doctorul se plânsese Reginei Maria pentru
nedreptatea care i se făcuse la promovarea într-un post
universitar, pentru care se considera îndreptățit. Și acuza
partizanatul politic al Comisiei Facultății.
Mai jos, reproduc această scrisoare.
Gaëtano
Denize (1879–1930) deținea postul de secretar particular al
Reginei Maria. Fusese funcționar la Domeniile Coroanei, sub
conducerea lui Iancu Kalinderu, apoi a lucrat pe lângă Barbu
Știrbey. Acesta din urmă i-l recomandase reginei. „Era un om
simpatic și manierat“, îl caracterizează Eugen Buhman,
„cronicarul“ a patru decenii de monarhie românească.
Onorate
Domnule Denize,
Vă
mulțumesc pentru amabila scrisoare ce mi-ați adresat cu ocaziunea
intervențiunei mele pe lângă Majestatea Sa Regina Maria. Am
intervenit prea târziu, politica din Facultatea noastră de Medicină
aranjase voturile cu mult înainte. Nu credeam ca să fie atâta
lipsă de respect pentru o muncă devotată [numai] pentru că sunt
liberal și în facultate dictează [grupul] Toma Ionescu –
Cantacuzino, cari au voit să aibă un om al lor sigur, căci le
trebuia cu orice preț un vot în plus pentru viitor. A fost
recomandat un oarecare (sic) Zota, abia eșit de pe băncile școalei.
Noi am protestat, mai mulți, așa că va fi adus profesorul Leon de
la Iași, contra căruia nu avem nimic de obiectat, fiind un mare
învățat. Aveam tot dreptul la Catedra de Patologie Chirurgicală
pe care acuma o ține Dr. Daniel (cu Catedra de Ginecologie, la un
loc). [Ar fi trebuit] separate cum a fost înainte. Vedeți dar că
politica domină totul! De aceea noi am [fost] nevoiț[i] a interveni
la timp pentru acea Catedră. Vă mulțumesc încă o dată pentru
rândurile ce mi-ați adresat. Cu distinse salutări,
Dr.
Poenaru Căplescu, Febr. 1924
Și,
pentru a încheia „rotund“, din nou pastișa altui vers al
aceluiași poem-program al simboliștilor, „De la musique encore et
toujours!“: Politică mereu și întotdeauna!
Notă:
Prof. dr. Thoma Ionescu (1860–1926) era fratele omului politic
conservator Take Ionescu (1858–1922) – de mai multe ori ministru
și prim-ministru al României (1921–1922). În 1908, fondează
Partidul Conservator-Democrat al cărui președinte a rămas până
la deces.
