De ce, oare, unii dintre colegii noștri mai mici (și nu numai)
vorbesc cu atâta ușurință despre sacrificii? Iată spre exemplu un citat din
chiar numărul trecut al „Vieții medicale“: „Știam că urma să intru într-un
sistem nu tocmai pus la punct. Că o să fie nevoie de sacrificii pentru a-mi
atinge țelul și că de multe ori o să trebuiască să accept lucruri pe care în
mod normal nu le-aș fi acceptat“. Acest scurt pasaj mi-a adus aminte de
„sacrificiile“ unei foste studente, acum în anul cinci sau șase. Neînțelegând o
parte din datoriile pe care le are în cursul pregătirii sale, mi-a reproșat și
mi-a scris într-un mesaj prin e-mail „și eu mă sacrific, învăț!“. Cum să vorbim
atât de ușor despre o situație definită corect după cum urmează: „Renunțare
voluntară la ceva (prețios sau considerat ca atare) pentru binele sau în
folosul cuiva sau a ceva; jertfă“.
Ce și cum se învață în școala românească de azi dacă o
activitate normală, o îndatorire precum toate celelalte, ajunge să fie
considerată sacrificiu? Pervertirea unor noțiuni nu poate duce la ceva bun.
Sacrificii au făcut înaintașii noștri. Sacrificii s-au săvârșit în decembrie
1989. Și cine își mai aduce aminte de acestea? Am mers la finalul anului trecut
la Cimitirul Eroilor Revoluției. Câțiva, puțintei. Am fost însoțiți de șase
studenți. Nu ne rămâne decât să sperăm că în alte zile au mers acolo și alții
dintre viitorii noștri colegi – măcar pentru a înțelege ce înseamnă un
sacrificiu. Care să fie, oare, sacrificiile pe parcursul pregătirii universitare?
Chiar aș dori ca viitorii noștri colegi să le definească, să le listeze, să ne
ajute să înțelegem despre ce este vorba.
De ce oare colegii noștri mai mici discută atât de mult „pe caz
general“ și nu au îndrăzneala să spună lucrurile pe față? De ce oare nu
realizează că această atitudine reprezintă o lipsă de colegialitate față de
viitorii studenți (colegii lor)? Cum să se schimbe ceva în bine dacă ne
mulțumim să constatăm (și chiar și această constatare să apară doar ca o
discuție, o șuetă)? Citez în continuare: „Le-am identificat apoi, în timpul
facultății, ca momente înjositoare, în care mi s-a spus că nu sunt bună de
nimic, în care mi s-a interzis să pun întrebări științifice (pentru că
studenții trebuie doar să tacă și să asculte) sau în care am fost ironizată
când am îndrăznit să pun întrebări valide. Am trecut și prin momente în care
asistentele mi-au reproșat că nu știu să pun o branulă în primul an de
facultate sau că nu știu să realizez pe loc o diluție de substanță“. Cum adică?
Acceptăm înjosirea ca atare? Într-o perioadă care nu este cea din timpul
inchiziției acceptăm să nu putem pune întrebări științifice? Pe de altă parte,
care este problema studentului din anul întâi și legătura cu branula? Oare
facultatea durează șase ani și pregătirea teoretică și practică se efectuează
continuu ca să știm totul de la început? Oare nu este o eroare să încercăm să
sărim pașii și să ne apucăm de diagnostice și de „clinică“ înainte de a
deprinde anatomia și fiziologia? Oare cele de mai sus reprezintă „sacrificiile“
amintite? Sunt acestea sacrificii sau erori prin neimplicare și lipsă de
reacție?
De ce, oare, unii dintre tinerii noștri colegi sunt atât de
atenți la ce fac profesorii, dar nu în aceeași măsură și la ce facem fiecare
dintre noi, inclusiv cei care aduc aceste critici imprecise? „De la bun
început, din prima zi de facultate, unii profesori ne-au asigurat că fac
sacrificii enorme pentru a ne explica lucruri pe care noi nu o să le putem
înțelege niciodată“. Cine sunt acei „unii“? La care dintre discipline
activează? Oare chiar așa s-a și procedat?
Mergând mai departe, se afirmă că: „Aceasta este atmosfera
generală, care te lovește din plin la începutul facultății, dar cu care trebuie
să te obișnuiești repede, și pentru următorii șase ani. În anii preclinici,
uneori și mai târziu, dacă pui întrebări, ți se răspunde de obicei evaziv și ți
se spune să cauți în cărți și atlase. Puțini sunt cei care te lasă să întrebi,
dar și mai puțini sunt cei care răspund la întrebările tale“. Să fie oare surprinzător
că eu chiar nu cred că aceasta este „atmosfera generală“? Și nu cred nici că
este o „atmosferă care te lovește din plin“? Iar dacă într-adevăr „lovește“,
unde este colegialitatea celor „loviți“, ca să îi protejeze pe următorii
veniți? Ce au făcut și cum au făcut ca lucrurile să se schimbe? Cui s-au
adresat și cum au prezentat realitatea în așa mod încât aceasta să nu mai
„lovească“ pe nimeni în viitor? Oare studentul din anul doi nu realizează că în
următorul an va veni acolo studentul care astăzi este în anul întâi? Iar
studentul din anul întâi nu este oare colegul celui din anul doi (și așa mai
departe) și, colegi fiind, nu este cazul să ne gândim la protecția reciprocă?
De ce, oare, se vorbește atât de ușor și nu se și face în aceeași măsură?
De ce, oare, unii le știu pe toate? De exemplu, știu și cât de
bine și de corect au răspuns și cât de eronată este evaluarea realizată de
profesor. Oare chiar așa să fie? „Apoi, la primele examene importante, unii
profesori îți induc senzația că treci examenul din mila lor, deși ești bine pus
la punct cu materia, iar tu știi asta, pentru că ai răspuns corect la toate
întrebările.“ Această evaluare îmi aduce aminte de mai multe exemple. Îmi aduce
aminte de diferențele între autoevaluarea unora dintre studenții mei și notele
reale. În liceu am învățat importanța autoevaluării. Pentru că doresc ca
viitorii medici să se dezvolte cât mai bine, le cer să se gândească și să spună
care este nota pe care o merită la o lucrare, la un colocviu, la examen. Sunt
și studenți care sunt foarte aproape de realitate, dar și studenți care
consideră că merită nota 9 iar lucrarea este de 5 sau 6. Studenții mei pot cere
să vadă ce au greșit și unii o și fac. În discuțiile pe care le purtăm, înțeleg
ce au greșit și constată că nota acordată este cea potrivită. Dar cum să nu îmi
aduc aminte și de cea mai recentă situație când am primit autoevaluarea unui
student care nu se prezentase la colocviu, iar eu căutam lucrarea respectivă
(pe care nu aveam cum să o găsesc, pentru că nu exista). Și ce credeți că mi
s-a spus? „Autoevaluarea am trimis-o pe principiul încrederii. El a zis că vine
săptămâna următoare, iar din moment ce mi-a comunicat o notă estimativă, am
considerat că a venit și a susținut colocviul cu altă serie.“ Ce altă surpriză „colegială“
mi se mai poate face? Există, oare, vreo limită?
Iar dacă există profesori care îl fac pe student să se simtă
tratat cu milă, nu ar trebui să știm și noi toate acestea? Crede cineva că în
comunitatea universitară „Carol Davila“ aceasta este regula? Iar dacă există
excepții, trebuie să le tolerăm?
De ce, oare, mai persistă frica de a spune ce este în neregulă,
dacă este în neregulă? Cum să mai existe frică având în vedere sacrificiile
înaintașilor noștri? Hai să nu ne mai gândim la sutele de mii și milioanele de
români care și-au dat viața pentru Unire, pentru întregirea României, pentru
păstrarea neamului și țării. Hai să nu ne mai gândim la milioanele de ani de
pușcărie grea, la chinurile la care au fost supuși românii noștri doar pentru
că doreau binele concetățenilor și țării. Dar cum să uităm sacrificiul suprem
din decembrie 1989? Nu au trecut decât douăzeci și șase de ani. Tinerii și mai
puțin tinerii din decembrie s-au sacrificat pentru ca nouă să nu ne mai fie
frică de nimic. Iar noi nici măcar dacă vedem un lucru în neregulă nu avem
curajul să o spunem?
De ce, oare, uităm? De ce, oare, nu mai citim (dacă nu scrie în
cărțile de școală, există mărturii și cărți care ne permit să ne aflăm
trecutul). Sigur că nu trebuie să uităm niciun sacrificiu făcut pentru ca nouă
să ne fie astăzi, altfel. Vedeți „Memorialul durerii“ și înțelegeți ce înseamnă
sacrificiul!
De ce, oare, există necolegialitate? Problema este rezumată în
ultimul citat, din păcate real în cazul unora dintre viitorii noștri colegi:
„Studenții la medicină nu sunt foarte prietenoși. Își împart cu greu cursuri,
informații și gesturi colegiale și uneori nu ezită să-și sape aproapele dacă au
ocazia“. Acest comportament nu are nicio legătură cu colegialitatea! Dar
această „stare“ nu reprezintă ceva imuabil, se poate schimba. Colegialitatea
ar trebui să devină regulă nu doar în cursul studiilor universitare, ci pe
toată durata misiunii medicale – adică pentru toată viața.
