1815 a fost anul în care armatele lui
Napoleon Bonaparte au fost înfrânte în bătălia de la Waterloo. Acest eşec a
determinat abdicarea împăratului Franţei şi trimiterea sa în captivitate pe
insula Sfânta Elena din Atlanticul de sud, sub o strictă supraveghere. Aici a
debarcat la 16 octombrie 1815 şi şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, până la
decesul care a survenit la 5 mai 1821. Autopsia, efectuată de medicul său
personal, François Antommarchi (care avea pregătire de anatomist), în prezenţa
altor şapte doctori englezi, a stabilit existenţa unui cancer al stomacului,
drept cauză a morţii împăratului. (9) 140 ani mai târziu, în 1961, o analiză a
firelor de păr prelevate la moartea lui Napoleon a arătat un conţinut ridicat
de arsenic, de zeci de ori peste normal. (7) Deoarece încă după moartea sa
existau suspiciuni că ar fi fost otrăvit de cineva din anturajul său (la indicaţiile
britanicilor), descoperirea din 1961 a întărit aceste suspiciuni şi a împărţit
istoricii în două tabere: una susţinea că decesul s-ar fi produs ca urmare a
cancerului de stomac, cealaltă pleda pentru otrăvirea cu arsenic, voluntară sau
involuntară. (4, 10)
Anul trecut, răscolind printre vechituri,
într-un anticariat din Marsilia, am descoperit o cărticică în limba franceză,
tipărită în 1897, care conţinea rapoartele şi relatările despre perioada de
captivitate a lui Napoleon, redactate de contele Ramsay de Balmain, în calitate
de comisar al ţarului în insula Sf. Elena, însărcinat, alături de reprezentanţi
ai Angliei, Austriei şi Franţei, cu supravegherea strictă a ilustrului
prizonier. (1) Răsfoind-o cu interes, am găsit mai multe pagini în care se menţionau
suferinţele lui Napoleon şi medicaţia prescrisă pentru aceasta. M-a izbit
utilizarea, în mod cronic, a clorurii de mercur (calomel) ca purgativ, a
sărurilor de antimoniu şi a altor leacuri utilizate în acele timpuri. Acest
fapt mi-a stârnit curiozitatea şi, revenit în ţară, am procedat la o
documentare amănunţită asupra agenţilor farmacologici care, pe parcursul şederii
pe insulă, au influenţat, pe o cale sau alta, starea de sănătate a captivului.
Fără pretenţia unei documentări complete (pe
tema morţii lui Napoleon, s-au scris sute de volume, iar pe Google veţi vedea
că sunt peste 19 milioane de citări), voi încerca să trec succint în revistă
fapte şi ipoteze mai vechi sau mai noi pe această temă, cu accentul pe
aspectele farmaco-toxicologice ignorate în epocă.
Boala
ulceroasă şi cancerul gastric
Încă din primii ani petrecuţi pe insulă
(1816–1818), medicii britanici ai lui Napoleon au făcut rapoarte în care, pe
baza consultaţiilor şi a simptomelor prezente, s-a pus diagnosticul de suferinţă
hepatică („hepatită“). Diagnosticul nu a fost agreat de guvernatorul britanic
Hudson Lowe, deoarece putea fi pus pe seama condiţiilor de viaţă improprii de
pe insulă, ceea ce nu ar fi fost pe placul guvernului britanic, care 
susţinea
că a oferit prizonierului condiţii de trai foarte bune.
Ca urmare, medicii care au informat despre
acest diagnostic au fost expediaţi în Anglia, unde au fost pedepsiţi şi scoşi
din rândurile armatei. Ulterior (din 1819), a fost acceptat şi un doctor trimis
de familia imperială, corsicanul Francesco (François) Antommarchi, care l-a îngrijit pe împărat până la moartea sa, efectuând şi autopsia acestuia.
Şi el a optat, după ce a consultat
pacientul, pentru diagnosticul de „hepatită“. Facem precizarea că, la aceea
vreme, orice tulburare gastrointestinală se numea astfel. De fapt, simptomele
pe care le prezenta Napoleon erau: dureri abdominale, constipaţie, flatulenţă,
colici, simptome pentru care era tratat cu sulfat de sodiu, sulfat de magneziu,
clorură de sodiu p.o., sângerări şi clisme. (6)
Începând din 1820, la simptomele
sus-amintite s-au adăugat greaţa, durerea postprandială în partea superioară a
abdomenului şi febra. Au urmat, în perioada următoare, anorexie, vărsături
frecvente, cefalee şi dureri puternice în hipocondrul drept şi zona gastrică,
astfel că, din ianuarie 1821, Napoleon a primit doar hrană fluidă. Chiar şi în
aceste condiţii, medicul său, care nu avea experienţă clinică, nu s-a gândit la
un cancer gastric, deşi ştia că în familia împăratului mai multe rude (inclusiv
tatăl) au sfârşit de această boală. Remarcabilă a fost şi scăderea dramatică în
greutate, cu emaciere. (2)
Situaţia bolnavului s-a înrăutăţit
continuu, prin apariţia episoadelor de hematemeză sau melenă. Cu două zile
înainte de deces, pacientului i s-au administrat 10 granule (650 mg) calomel
(clorură de mercur) pentru a stimula tranzitul gastrointestinal. Doza era de
cinci ori mai mare decât cea obişnuită. După unele surse, ar fi primit şi
tartrat de antimoniu ca vomitiv. Simptomele s-au agravat, iar la 5 mai
1821 s-a înregistrat decesul.
La autopsie s-a observat o tumoră gastrică
la nivelul micii curburi şi o perforaţie spre lobul stâng al ficatului, care
adera la stomac. S-a conchis că decesul a fost produs de cancerul gastric. (5,
6, 12)
Intoxicaţia
cu arsenic. Argumente farmacocinetice
În testamentul său, împăratul a scris: „Voi
muri mai repede, ucis de oligarhia engleză şi asasinul ei ascuns“. De aici a
luat naştere şi s-a răspândit teoria otrăvirii lui Napoleon. A fost incriminat
marchizul de Montholon, un apropiat din suita împăratului, bănuit a fi om al
englezilor sau chiar doritor de a se răzbuna, deoarece prizonierul ar fi avut o
relaţie cu soţia sa, după venirea pe insulă.
Există însă numeroase contraargumente la
aceste presupuneri. Mai plauzibilă decât strecurarea unor doze mici de arsenic
în vinul împăratului de către marchiz pare posibilitatea unei contaminări din
exterior cu arsenic, din mai multe motive. Tapetul din camera de baie şi din camera
de zi a locuinţei prizonierului era pictat cu auriu şi verde (culorile
imperiale). Pigmentul, numit verdele lui Scheele, este un compus pe bază de
arsenic (arseniură de cupru), asemănător cu verdele de Paris (!). În mediu cald
şi umed şi în prezenţa mucegaiului, acesta se transformă într-un compus volatil
de arsenic (trimetilarsină), care, inhalat, determină intoxicaţia cronică.
Astfel, împăratul a inhalat zilnic aceşti vapori de arsenic timp de peste cinci
ani, mai ales că în ultimii doi ani de viaţă a ieşit foarte rar din casă. (2)
Deoarece proprietatea era bântuită de şobolani, s-a utilizat otravă pe bază de
arsenic atât în grădina de zarzavat, cât şi în încăperi, clima caldă şi umedă a
insulei Sf. Elena favorizând formarea vaporilor de arsenic. (6) Cantităţi
semnificative de arsenic s-au identificat în peştii din jurul insulei, dar se ştie
că, „de obicei“, Napoleon prefera carnea.
La începutul secolului XIX, arsenicul se
găsea fără restricţii, fiind utilizat în diverse remedii, loţiuni de păr şi, de
asemenea, ca euforizant şi stimulent sexual.
Deoarece arsenicul se elimină rapid din
organism, dar se depozitează în firul de păr, începând din anul 1960, s-au
efectuat determinări ale toxicului în firele de păr colectate de la Napoleon
imediat după deces. S-au pus în evidenţă astfel concentraţii mari de arsenic
(până la de 38 de ori mai mari decât normalul), ceea ce a dat apă la moară
celor care susţineau că Napoleon a fost otrăvit. Adversarii acestei ipoteze au
susţinut că este vorba de o contaminare externă, arsenicul fiind folosit drept
conservant al firelor de păr (după deces, conform dorinţei împăratului, părul
său a fost tuns şi împărţit membrilor familiei sale). Această presupunere a
fost spulberată în anul 2001, când cercetătorul Pascal Kintz, utilizând
spectroscopia de masă (ICP-MS) a găsit în medulara firului de păr concentraţii
de arsenic de 40 de ori mai mari decât valorile normale, alături de antimoniu şi
mercur, elemente prezente în medicaţia curentă a bolnavului. Când însă s-au
examinat fire de păr de la aceeaşi persoană, recoltate cu mulţi ani înainte
(1805, 1814) s-au constatat, de asemenea, cantităţi de arsenic crescute peste
valorile normale, ceea ce îndepărtează ipoteza unei otrăviri drept cauză a morţii.
De altfel, dorinţa Angliei era să-l ţină în viaţă pe prizonier cât mai mult
posibil, deoarece nu doreau să-l transforme în martir ca urmare a unui
asasinat. (7, 8)
Evaluarea
medicaţiei. Interacţiuni farmacologice
Aşa cum am arătat anterior, Napoleon suferea
de constipaţie cronică, fapt pentru care i se administra în mod curent calomel
sau i se făceau clisme. Pentru indispoziţiile postprandiale, i se administra,
de asemenea, tartrat de antimoniu, care are potenţial toxic determinând
simptome asemănătoare intoxicaţiei cu arsenic.
O ipoteză interesantă este avansată de
Victor Blair, care susţine că, pentru îndepărtarea setei, i se dădea bolnavului
să bea o băutură parfumată de sirop de migdale (orgeat). Or, se ştie astăzi că
în sâmburii de migdale există acid cianhidric. Dacă ne amintim că, în preziua
morţii, i s-a administrat lui Napoleon o doză de cinci ori mai mare de clorură
de mercur (care în mod normal nu se absoarbe în organism), este posibil ca în
mediul gastric acid acesta să fi reacţionat cu siropul de migdale, pentru a
forma cianura de mercur, o otravă redutabilă care se absoarbe din tractul
digestiv. Iată cum apare o interacţiune toxică aliment-medicament, deşi ambele
au fost administrate cu cele mai bune intenţii! (2)
Canalopatii.
Interacţiuni farmacodinamice
O ipoteză de dată ceva mai recentă (2004)
este pusă pe seama tulburărilor electrolitice, cauzate de afecţiunea de bază,
dar, mai ales, de manevrele medicale şi medicaţia administrate. Am amintit că
utilizarea vomitivelor şi a purgativelor era frecventă; la acestea se adăugau
clismele şi, uneori, sângerarea (3). Or, toate acestea determinau un
dezechilibru electrolitic major, amplificat şi de diareea dată de o doză
„eroică“ de clorură de mercur, anterior amintită. Rezultatul a fost o pierdere
masivă de potasiu, care poate determina tulburări cardiace fatale.
Se ştie astăzi că, la nivelul cordului,
există peste 20 de canale ionice diferite. Dintre acestea, se detaşează
canalele de potasiu, cu rol major în repolarizarea cardiacă. Au fost identificaţi
doi componenţi notaţi IKr (curent rectificator rapid) şi IKs (activator lent).
Ambii componenţi sunt blocaţi de arsenic şi, ca urmare, se produce o prelungire
a intervalului QT şi aritmie ventriculară fatală (torsada vârfurilor).
Cercetări efectuate pe culturi celulare au arătat că, în acelaşi timp cu
blocarea celor două componente menţionate, arsenicul activează şi canalele
IK-ATP, realizând un echilibru care nu afectează repolarizarea cardiacă. Dacă
însă intervine un alt element perturbator, cum ar fi ionii de antimoniu, care
se leagă de porţiunea interioară a canalelor de K, schimbându-le conformaţia,
atunci echilibrul realizat de arsenic se strică şi apare aritmia ventriculară,
care ar fi determinat, de fapt, moartea împăratului, cu câteva luni înainte de
a fi răpus de cancer. (3) A trebuit să treacă aproape două secole pentru a
se descoperi această interacţiune la nivelul canalelor ionice, fapt care a
permis autorilor americani să afirme că moartea lui Napoleon ar fi fost urmarea
intoxicaţiei cronice cu arsenic şi a erorilor medicale. (11)
Remarci
finale şi... actuale
În 200 de ani, medicina a făcut progrese
impresionante. Cu toate acestea, practica ne arată că, adeseori, colegi de-ai
noştri ignoră posibilitatea apariţiei unor interacţiuni dăunătoare
– sau chiar periculoase – între alimente şi medicamente sau între medicamente.
Astăzi, când pacienţii veniţi în policlinici merg zilnic la mai multe cabinete
de diverse specialităţi, de unde pleacă cu prescripţii ce pot conţine
medicamente care pot interacţiona periculos, apare strict necesar ca fiecare
medic consultant să se intereseze ce altă medicaţie i s-a mai prescris
bolnavului şi ce medicamente obişnuieşte să-şi procure singur din farmacie. În
acest fel se pot evita atât accidente neplăcute, cât şi acuzaţii de malpraxis.
