Călătoria spre îndepărtata Indie oferă farmecul neprevăzutului cu descoperiri nebănuite pentru împătimiții de cunoaștere și frumos. Cu îndemnul lui Nicolae Iorga, care spunea cândva că una dintre nevoile sufletești este călătoria, am plecat spre subcontinentul indian care are un patrimoniu ce îl situează pe locul șase în lume. O surpriză pentru turiști este orașul Lucknow, unde am poposit întâmplător. Din 1775, Lucknow a fost capitala provinciei Ayudh, iar astăzi are acest titlu pentru unul dintre cele mai populate state indiene, Uttar Pradesh. De-a lungul timpului, orașul a acumulat o bogăție arhitectonică și artistică de excepție, cu un învățământ medical superior și tratamente spitalicești care îi conferă un loc de frunte în India.
Din secolul al XVI-lea și până la jumătatea celui de-al XVII-lea (1856), nababii veniți din Persia au exploatat resursele miniere locale – metale și pietre prețioase –, strângând averi fabuloase. Cultura străveche a Persiei, altoită pe tradițiile indiene, a dus la apariția unui stil de viață somptuos și rafinat, curtea nababilor putând fi comparată cu palatele principilor renascentiști europeni. Cultivați și generoși, nababii au atras arhitecți, artiști și artizani, literați, lingviști și muzicieni, Lucknow ajungând să fie astfel un centru de efervescență culturală în epoca de aur (1750–1850). Atunci au apărut cele mai frumoase monumente indiene: porți impunătoare la intrarea în oraș, palate rezidențiale, mari săli (imambara) pentru slujbele religioase și funerare, moschei și mausolee, construite din marmură albă sau din cărămidă placată cu stucatură albă și împodobite cu ornamente traforate în piatră. Grădinile și parcurile cu fântâni și pâraie șerpuitoare întregesc atmosfera feerică, aproape ireală, ca un scenariu teatral, amintind de Edenul biblic.
Picturile vremii îi înfățișează pe nababi și curteni cu veșminte bogate, brodate cu fire de aur sau argint și cusute cu pietre scumpe. Treptat au fost tot mai apreciate și broderiile „chikan”, despre care s-a spus că au fost inspirate de traforurile în marmură albă și de bogata decorație din structură. Aceste broderii erau lucrate de femei în „alb pe alb”, cu ace foarte lungi, cu fire albe de bumbac sau mătase pe țesături albe din aceleași materiale. Cu aceste broderii se confecționau așternuturi de pat, piese decorative de interior din care, datorită calității lor artistice, s-au păstrat multe exemplare în muzee și colecții private.
Cu o viață plină de trândăvie și lux, nababii nu au uitat de condițiile materiale și de starea de sănătate a supușilor și și-au îndreptat atenția și asupra lor. Astfel, la realizarea numeroaselor construcții au fost angajați oameni din familiile sărace, chiar și femei, iar ca un gest elegant, celor care au fost bogați li s-a permis să lucreze noaptea pentru a fi feriți de ochii cunoscuților. Afluxul mare de populație a condus însă la apariția unor boli. Pentru a putea preveni extinderea lor, nababii au deschis școli cu studii medicale (o școală din 1826 există încă sub formă de monument), spitale și aziluri pentru cei bătrâni și neputincioși. O mare importanță s-a acordat furnizării de apă potabilă și canalizării, prin săparea de puțuri, fântâni, bazine și rezervoare.
În istoria Indiei, evenimentele sângeroase din 1857, legate de revolta sepoyilor, soldați indieni din regimentele conduse de ofițeri englezi, au dus la schimbări majore pe plan politic, administrativ, educațional și cultural. La Lucknow, centrul originar al revoltei, stăpânirea nababilor a fost înlocuită prin dominația britanică, extinsă asupra Indiei timp de aproape un secol. Noua administrație avea nevoie de clădiri funcționale pentru instituțiile apărute acum: primării, poște, universități, colegii, spitale, muzee. Astfel a luat naștere stilul anglo-indian sau indo-european sobru, din cărămidă roșie, care păstrează și unele elemente tradiționale.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a crescut numărul cercetătorilor străini, îndeosebi britanici – arheologi, istorici, lingviști, oameni de știință –, tot mai interesați de studiul istoriei, culturii și medicinei tradiționale indiene. Totodată, s-au înființat instituții de profil, reamenajate, cum ar fi Umbrella Palace (1817), care adăpostește și în prezent Institutul central de studiu al medicamentelor și azilul pentru săraci al regelui Nasir ud (1831), astăzi instituție caritabilă și colegiu. În 1914 au fost construite clădiri pentru Colegiul medical și spitalul Regelui George (1909), Universitatea Lucknow, Colegiul medical Canning și spitalul pentru femei „Isabella Hoburn”. La acestea s-au adăugat mai târziu instituțiile actuale ale universității: Sanjay Gandhi Post Graduate Institute of Medical Sciences și Chhatrapati Shahuji Maharaj Medical University.
În Lucknow funcționează spitale subvenționate de stat și private, toate aflate sub controlul Colegiului medical al guvernului și al centrelor medicale de sănătate. Medicii indieni urmăresc aplicarea tratamentelor bazate pe medicina ayurvedică și farmacopeea tradițională, în același timp fiind introduse metode moderne de tratament, în strânsă legătură cu alte spitale indiene și străine. Preocupările pentru formarea viitorilor medici și grija pentru sănătatea populației sunt extinse în statul Uttar Pradesh, dar și în alte state indiene sau țări vecine, precum Nepal sau Bhutan, atrăgând un număr mare de studenți și pacienți.
Astăzi, la Lucknow, măreția trecutului se îmbină armonios cu realizările prezentului într-o comuniune etnică și religioasă mai rar întâlnită. Peste 300 de monumente sunt declarate de interes național, conservate și deschise publicului spre vizitare. Faimoasa broderie chikan este inclusă în patrimoniul mondial UNESCO și este prezentă pe podiumul renumitelor case de modă, iar studiile medicale și tratarea bolnavilor sunt recunoscute și apreciate tot mai mult. Un alt aspect, poate mărunt, dar semnificativ pentru sensibilitatea localnicilor, din tot noianul de festivități indiene: doar aici se serbează anual „Ziua surorilor”.
