Petrică
Ionescu, cetățean francez de origine română, posesorul unei mustăți mai mari
decât cea a lui Taras Bulba, celebrul personaj al lui Gogol, este conform
propriei mărturisiri, creatorul a aproape 130 de spectacole de operă, produse
de cele mai prestigioase instituții de profil din lume, în colaborare cu mari
cântăreți și șefi de orchestră. Paradoxal însă, este aproape necunoscut în țara
lui de baștină, deși a montat trei spectacole („Oedip“ și „Macbeth“ la Opera
din București și „Burghezul gentilom“ la Teatrul Național din București), atacate
violent de presa de specialitate. Iată că a venit și rândul „Visului“
shakespearian să intre în repertoriul TNB, o inițiativă lăudabilă, asemenea
aducerii unui creator internațional de valoarea domnului Petrika Ionesco, după
cum își caligrafiază uneori numele.
„Visul“,
alături de „A douăsprezecea noapte“, au fost poate cele mai jucate piese ale
marelui Will, în România. Imediat după evenimentele din decembrie, Alex Darie
realizează la Teatrul de Comedie un excelent spectacol (interpretat de Șerban
Ionescu, Gabriela Popescu, Aurora Leonte, Magda Catone, Șerban Celea și
subsemnatul) cu care călătorește în lume, ajungând în orașe precum Londra,
Oxford, Cambridge, Sheffield, Bogota, Caracas, Istanbul, Toronto. Liviu Ciulei
realizează, cam în același timp, pentru Teatrul Bulandra, un spectacol
cosmopolit interpretat de Victor Rebengiuc și Ștefan Bănică Jr. La Teatrul
Odeon se joacă, sub bagheta regizorală a lui Alex Dabija, numai scena actorilor
amatori, sub titlul „Pyramus și Thisbe“. Cristian Pepino a realizat, cu ani în
urmă, la Teatrul Țăndărică, un spectacol cu marionete și păpuși, în care
Titania era reprezentată de o păpușă mare cât scena. E poate piesa care a
fermentat cel mai mult fantezia regizorilor. Chiar Teatrul Național mai are o
montare, regizată de Felix Alexa, în distribuție evoluând Marius Bodochi și
Irina Movilă. „Visul“ se joacă și la Naționalele din Iași și Tg. Mureș.
Tratat
superficial de comediografii secolelor trecute, ca o feerie pastorală,
„Visului“ i s-au descoperit profunzimi amețitoare de către eseiștii moderni
(Jan Kott), fiind considerată cea mai erotică piesă shakesperiană, în nicio
altă piesă erotismul nefiind înfățișat mai brutal.
Conflictul
se dezlănțuie la început cu o scenă cruntă: un tată cere moartea fiicei lui
dacă nu-l ascultă în alegerea soțului, și ea, contrar tuturor regulilor de bună
cuviință, fuge cu iubitul ei în pădurea alăturată, unde în noaptea de Sânziene
bântuie duhurile crude, întunecate, neomenești. Bântuie crudul, neomenescul
Oberon, supărat că soția sa, Titania, nu-i satisface un mic capriciu și
hotărăște să se răzbune pe ea oferindu-i în pat, pentru amor, un măgar, și
veselul, inconștientul Puck, care cu o nonșalanță demnă de o cauză mai bună, cu
ajutorul unor „ierburi fermecate“, e capabil să manipuleze viața oamenilor care
au pătrus pe teritoriul fermecat al spiritelor. Trebuie să specific de la
început că spectacolul realizat de Petrică Ionescu este fără tabuuri și de o
sexualitate exacerbată. Artist cu o viziune modernă asupra teatrului, a reușit
să despice piesa în toate unghiurile ei ascunse, umplând-o, pe deasupra, cu o
luxuriantă virtuozitate și cu o imaginație debordantă, acolo unde mai toți
creatorii s-au sfiit să o arate.
Nici
Marius Bodochi (Tezeu, Oberon), nici Claudiu Bleonț (Puck), sub îndrumarea
prestigiosului regizor, nu se dau în lături de a ne înfățișa, cu mijloace
artistice de bună calitate, două duhuri crude. Cele două cupluri ale tinerilor
rebeli, formate din Ana Covalciuc (Hermia), Alexandru Călin (Lysandru), Ilinca
Hărnuț (Helena) și Silviu Mircescu (Demetrius), prin prestația lor scenică de
mare originalitate și sinceritate, împing arta actoricească spre zone destul de
inaccesibile majorității actorilor. Cu totul inedită este apariția maestrului
de ceremonii Philostrat (Vitalie Bichir), care în majoritatea montărilor este
extirpată, aici căpătând o importanță aparte datorită interpretului.
Regizorul
a folosit o traducere (adaptată de el) a Ninei Cassian, deși denumirea
personajelor e identică cu traducerea lor din versiunea lui Dan Grigorescu, din
1971, și a sonetelor Violetei Popa. Decorul a fost alcătuit dintr-un imens cub,
format din scări, țevi și bare metalice, conceput de scenograful Helmut
Sturmer. Costumele au fost create de Cristina Grămoșteanu, iar mișcările
inventate de Florin Fieroiu. Cu toate că unele scene au purtat, uneori, pecetea
feliniană a filmului „Casanova“ sau că teribila scenă de dragoste, intens
așteptată, dintre Titania și Fundulea, este destul de palid reprezentată, ca să
nu spun ratată, ori că scena uciderii actorilor amatori pare a fi din altă
piesă, întregul spectacol a purtat amprenta unui mare artist, cu totul și cu
totul original.
