Obsesie şi terapie, o viaţă dată peste cap.
Un cuplu obişnuit, cu micile bucurii
zilnice, aparent liniştit şi fericit. Toate lucrurile aveau un sens până ca băieţelul
lor să moară într-un accident stupid. Becca (într-o interpretare uluitoare a
lui Nicole Kidman, care a şi produs
filmul) încearcă să îşi redefinească existenţa într-un peisaj dominat de familie
şi prieteni, toţi binevoitori şi dornici să o ajute să treacă peste şocul
cumplit. O dramă intimistă cu accente minimaliste despre capacitatea de
vindecare a fiinţei umane în urma unei tragedii. În ciuda normalităţii afişate
la începutul filmului, încetul cu încetul se instalează încordarea şi
tensiunea, creându-se astfel o imensă prăpastie între cei doi soţi. Becca va încerca
să îşi caute alinarea într-o ciudată relaţie cu un tânăr, în vreme ce Howie se
afundă în trecut şi caută vindecare în contactul cu alte persoane. Fiecare este
orbit de propriile temeri. Precum Alice în Ţara Minunilor, ei întră într-o zonă
misterioasă, în trecutul lor care nu mai poate fi niciodată prezent, într-o
gaură neagră care le şterge orice tentativă de revenire pe drumul cel bun.
Nicole Kidman s-a simţit atrasă de poveste,
crezând foarte mult în potenţialul ei: „Îmi place să mă implic în filme care
sunt greu de făcut. Pur şi simplu am fost captivată de acest cuplu care împărtăşeşte
o tragedie cumplită şi totuşi reacţionează atât de diferit“.
John
Cameron Mitchell reuşeşte să surprindă intimitatea bulversată a acestui
cuplu prin frânturi dureroase ale vieţii de zi cu zi. Nu insistă inutil pe
detalii siropoase, totul este dozat cu decenţă şi bun-simţ. Atras de poveştile
oamenilor care vor să se regăsească, Mitchell s-a apropiat de acest cuplu care încearcă
din răsputeri să nu se alieneze. Trezirea la realitate este povestea unei pierderi, dar mai
ales a pierderii comunicării, odată cu dispariţia lui Danny. Sunt momente în care
îţi vine să plângi, dar şi momente în care zâmbeşti laolaltă cu ei.
Tăcerile pe care le surprinde Mitchell sunt
dureroase, la fel cum certurile ivite din senin sunt impresionante. Un lucru
remarcabil este acela că nicio secvenţă nu trimite indicii de final. Nu
realizezi cum se transformă acest cuplu, cum se manifestă, decât la sfârşitul
filmului. Odată ce moartea lui Danny se petrece înainte ca acţiunea să înceapă,
elipsa de timp îi permite lui Mitchell să exploreze acest no man’s land al lipsei de comunicare. Refuzul punctual al mamei de
a accepta orice şedinţă de terapie, deşi nu şi-a găsit liniştea interioară,
accentuează drama. La fel cum faptul că nu acceptă să umble în lucrurile
copilului traduce aceeaşi spaimă. Pare că nimeni şi nimic nu o ajută să meargă înainte,
ba dimpotrivă, până şi sarcina surorii sale pare a fi un semn rău. Nicole
Kidman impresionează prin sensibilitatea ei dusă la extrem, iar faptul că se
apropie de un adolescent aduce foarte mult cu American Beauty – în încercarea de a reveni pe drumul iniţial, negând
pentru un timp
tragedia lui Danny. În acest timp, Howie continuă şedinţele de
terapie, fără a aduce însă îmbunătăţiri relaţiei cu Becca.
Scenariul porneşte de la piesa de teatru
premiată cu Pulitzer, semnată de David
Lindsay-Abaire. Este o poveste care te emoţionează, tăcerile au greutatea
cuvenită, imaginile într-o lumină uşor albicioasă te poartă parcă într-o altă
realitate – cea alterată de griji, de durere, de spaima că viaţa nu va mai
putea fi niciodată la fel. Este unul dintre filmele care îţi pun un nod în gât,
la care îţi aduni lacrimile şi te minunezi de felul în care pot reacţiona unii
oameni, cum refuză adevărul şi rămân blocaţi în trecut. Nominalizată la Oscar,
Nicole Kidman a avut o concurenţă serioasă în acest an. Ar fi meritat, desigur,
însă anul a fost unul nepotrivit. Continuă să rămână o actriţă extrem de
expresivă, care reuşeşte să empatizeze cu rolurile sale. Nici Aaron Eckhart (Howie) nu e deloc de
neglijat. Este unul dintre rolurile serioase, care îl pun în evidenţă într-o
lumină specială.
Analizând filmele acestui an, am încrederea
că a fost un an plin cu o serie de filme bune care au meritat atenţia pe
deplin. Au fost drame care au sensibilizat audienţa, care au ridicat alte
probleme decât cele facile, la îndemână. Rabbit
Hole sau Trezirea la realitate este
special prin stilul abordat – nici inutil de siropos ori dramatic, nici haotic,
nici prea sentimentalist. Are un echilibru care nu te face să ieşi din sala de
cinema. Aruncă o privire atentă asupra modului în care reacţionăm înaintea morţii.
Şi radiografiază cu o precizie fantastică felul în care ajungem să ne înstrăinăm:
faţă de noi înşine, faţă de cei dragi, faţă de realitate.
