Un editorial contradictoriu deschide nr. 1/2011 al revistei VIAŢA STOMATOLOGICĂ. După ce semnalează, pe bună dreptate, dependenţa de internet a preşcolarilor, adolescenţilor şi chiar a pensionarilor şi deplânge şocul pe care separarea de tehnologie trebuie s-o fi avut asupra japonezilor afectaţi de recentele dezastre, dl dr. Voicu A. David anunţă lansarea ediţiei online a publicaţiei al cărei redactor şef este…

   Subtitlul articolului Cum evoluează practica dentară? – Anchetă în Fanţa – mi-a stârnit o oarecare invidie jurnalistică, până când, la finalul materialului – repetitiv şi, pe alocuri, cam încâlcit – am constatat că nu e vorba de un reportaj de la faţa locului, ci de o traducere. Sursa nu este menţionată, iar dacă ar fi să ne luăm doar după una din ilustraţii – fotografia a două persoane rămase neidentificate, pe fundalul căreia ecranul luminos al Turnului Eiffel anunţă mândru anul 2000 –, am putea avea îndoieli şi cu privire la actualitatea informaţiilor. Dincolo de aceste comentarii, articolul semnalează câteva aspecte interesante. Astfel, stomatologia ca specialitate bazată pe tratamentul cariei şi reconstrucţia dentară va deveni în curând istorie. Ca urmare a politicii eficiente de prevenţie a cariilor, indicele CAO (dinţi cariaţi/absenţi/ obturaţi) a scăzut mult printre copiii de 6 până la 12 ani, însă pe măsură ce oamenii îşi păstrează mai mult timp propriii dinţi, se înmulţesc problemele parodontale. Această evoluţie ar trebui în curând să se reflecte în pregătirea iniţială a stomatologului, momentan prea puţin pregătit să trateze afecţiunile parodonţiului, în programe de prevenire a acestor probleme şi în actualizarea sistemului de asigurări. Conexiunile dintre parodontopatii şi afecţiunile generale aduc în prim-plan rolul stomatologului în abordarea integrată a bolilor cronice, lărgirea ariilor de competenţă ale acestuia. Şi în relaţia cu cei pe care îi tratează, stomatologul trebuie să se adapteze, acceptându-l pe pacient ca „partener de îngrijire“, devenind un bun comunicator, explicând opţiunile terapeutice pe care odinioară le impunea. În final, reţinem două dintre previziunile profesorului Michel Sixou, decanul Facultăţii Dentare din Toulouse: „estimez că de acum în 10–15 ani, metamorfoza profesiei va fi completă“ şi „nevoia de medici stomatologi va scădea; nu va mai fi nevoie decât de jumătate din cei 41.000 de stomatologi care profesează azi în Franţa, dar aceştia vor avea competenţe mult mai tehnice şi de nivel mai ridicat“.

   Pornind de la constatarea că, în timp ce drepturile pacientului sunt intens promovate, cele ale medicului sunt puţin cunoscute chiar şi de cei pe care îi privesc, dna av. Luciana Mihai semnează un articol binevenit: Drepturi ale medicului dentist în relaţia cu pacientul, în baza prevederilor legale. Consultând Legea nr. 95/2006, Legea nr. 46/2003 şi Codul deontologic al medicului dentist, autoarea citează din prevederi, aduce lămuriri şi propune interpretări cu privire la: • dreptul de iniţiativă şi decizie în diagnostic şi tratament • dreptul de a deţine consimţământul scris al pacientului – e amintit faptul că refuzul pacientului de a accepta planul terapeutic trebuie consemnat în scris, în această împrejurare neputând fi reţinută nicio culpă în sarcina medicului; în schimb, acceptarea de către medic a unui tratament sau a unor termene propuse – chiar şi în scris – de pacient împotriva propriilor prescripţii, „nu exonerează medicul de răspundere nici pentru rezultatul efectiv, nici pentru eventuale complicaţii ce ar surveni“ • dreptul de a accepta sau nu o persoană ca pacient – refuzul medicului nu poate fi întemeiat pe criterii de discriminare interzise prin lege, precum cele etnice, religioase sau de orientare sexuală, ci „pe motive care ţin de propria sa competenţă sau specializare, respectiv pe considerente subiective legate direct de actul medical“ • dreptul de a fotografia, filma pacientul în scop medical – „pacientul poate fi fotografiat sau filmat, fără a i se cere consimţământul, numai în cazul în care imaginile sunt necesare diagnosticului sau tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale“ • dreptul de a reţine documentele medicale, radiografiile etc. • dreptul de a negocia despăgubiri pe cale amiabilă – puţin cunoscut de medici, care se folosesc rareori de procedura de mediere, „care asigură nu numai confidenţialitate, dar poate permite şi refacerea unor relaţii altfel compromise“ • dreptul de a fi despăgubit conform poliţei de asigurare de malpraxis.