De
fiecare dată când se anunţă un concert al Orchestrei Române de Tineret, melomanii
aşteaptă cu nerăbdare să revină în sală pentru a se bucura de un regal muzical,
în care programul ales şi mai ales interpretarea conferită unor pagini adesea
deosebit de solicitante constituie „ingredientele“ unei seri de neuitat.
Creatorul şi sufletul acestui excepţional proiect – violoncelistul Marin Cazacu
– a făcut, de această dată, încă un pas în afirmarea internaţională a
ansamblului, organizând, pentru prima oară în România, conferinţa anuală a
Federaţiei Europene a Orchestrelor Naţionale de Tineret, participanţii oaspeţi
convingându-se apoi „pe viu“ de calitatea minunii care, de şase ani, ne încântă
şi ne uimeşte – pentru că ORT devine mereu mai performantă, iar prospeţimea
sunetului, implicarea şi plăcerea cu care cântă instrumentiştii, capacitatea de
a se omogeniza şi de a se plia pe cerinţele dirijorale se regăsesc permanent ca
o „carte de vizită“ parcă tot mai strălucitoare.
Şi
de această dată sub bagheta lui Cristian Mandeal, maestru care a lucrat cu
tinerii încă din momentul „naşterii“ orchestrei, ni s-a oferit un program care,
sub genericul „Romeo şi Julieta“, a alăturat opusuri celebre şi foarte pretenţioase
din punct de vedere interpretativ – Uvertura-fantezie de Ceaikovski, arii şi un
duet din opera omonimă de Gounod şi Suita din baletul de Prokofiev. De la
primele şi până la ultimele acorduri, am ascultat fascinaţi aceste lucrări în
care bogăţia coloristică, expresivitatea aparte, maturitatea şi siguranţa abordării,
frazarea impecabilă şi gradarea acumulărilor sau planurile contrastante au
conturat o atmosferă şi o emoţie ce „plutea“ deasupra noastră, purtându-ne în
lumea de poveste, de suferinţă, visare şi apoteoză imaginată cândva de
Shakespeare şi transpusă pe portativ de creatori geniali. Vorbind despre o
asemenea stare de graţie, ar fi banal să mă refer şi la fluenţa discursului, la
precizia atacurilor, la echilibrul permanent între corzi şi suflători, la
profunzimea cu care foarte tinerii interpreţi se cufundă în trăirea intensă a
celor cuprinse în partitură, cu pasiune şi devoţiune, ca şi cum s-ar regăsi ei
înşişi, de această dată, în povestea celebrului cuplu de îndrăgostiţi.
Orchestra
a dovedit că ştie să acompanieze excelent şi secvenţe vocale, solişti fiind
Irina Iordăchescu şi Teodor Ilincăi – nume deja binecunoscute la noi şi chiar
peste hotare. Numai că soprana a etalat din nou o inteligentă cunoaştere
stilistică, aducând, sub acest aspect, specificul muzicii romantice franceze,
cu discreţie, sensibilitate, interiorizare, subliniere a sensului cuvântului şi
izbucniri în acut (în Valsul Julietei),
în timp ce tenorul, ca de obicei, a dorit să ne convingă că sunetele pe care le
emite sunt frumoase şi... cu mulţi decibeli, pentru că a cântat permanent în
forţă, departe de rafinamentul cerut de poeticul Romeo, contrastul între maniera
lor interpretativă devenind chiar supărător în duetul în care Julieta era
pierdută în dragostea sa, iar Romeo îşi ţipa sentimentele (dacă ele ar fi
existat), rezultatul fiind... alăturarea a două „planete“ total diferite. Dar,
pentru cei care l-au mai ascultat pe Ilincăi, nu mai constituie nicio noutate
incapacitatea sa de a nuanţa, de a învăţa să frazeze, de a încerca măcar să
confere un minimum de supleţe şi flexibilitate glasului cu multe carate.
După
senzaţionala versiune a Suitei de Prokofiev, captivantă şi impresionantă, ovaţiile
unei săli arhipline au fost răsplătite cu un „bonus“ din acelaşi balet, dar cu
siguranţă publicul ar mai fi dorit încă şi încă un bis; după cum îi vedeam strălucind,
trăind din plin satisfacţia împlinirii unui nou succes de anvergură şi mai ales
contopirea cu marea muzică, sunt sigură că şi instrumentiştii şi dirijorul, în
ciuda oboselii, ar fi vrut să mai cânte.
A
fost (încă) o seară de vis, de magie, o reconfirmare a incredibilului nivel al
orchestrei, în care fiecare este, în fond, un potenţial solist de cotă – un dar
minunat oferit celor prezenţi în sala Ateneului, o „mostră“ a talentului şi
pregătirii muzicienilor din tânăra generaţie românească, descoperită poate cu
uimire de invitaţii din străinătate, cuceriţi de ansamblu şi de realizările
greu de cuantificat, dar concretizate prin entuziasmul, tenacitatea şi pasiunea
aceluiaşi Marin Cazacu. O seară magică, susţinută şi prin Lando Communication şi
Fundaţia „Prietenii muzicii – Serafim Antropov“, fără de care nu am avea
privilegiul să ne reîntâlnim cu „frumoşii tineri şi instrumentele lor
minunate“.
Întâmplarea a făcut ca a doua zi, sub aceeaşi
cupolă, să se desfăşoare concertul prin care Colegiul de Artă „Dinu Lipatti“ a
aniversat 65 de ani de existenţă, aducând la rampă formaţii şi solişti probabil
„din prima linie“. După cuvântul rostit de directorul Florian Nemeş şi
ministrul educaţiei Remus Pricopie, o sală arhiplină şi entuziastă a ascultat
ansamblul de suflători condus de Marcel Peţanca, propunând, în sonuri mai
apropiate de fanfară, adaptări şi „colaje“ din lucrări îndrăgite precum Dansul săbiilor din baletul Gayaneh de Haciaturian sau French can-can din Frumoasa Elena de
Offenbach, apoi orchestra simfonică a atacat uvertura operei Maeştrii cântăreţi din Nurnberg de
Wagner, cu Andrei Racu la pupitru, parcă mai ferm, cu o gestică mai riguroasă şi
incisivă ca altădată, supralicitând însă intensitatea alămurilor, lăsând destul
de confuză evoluţia viorilor, surprinzătoare fiind şi „lipirea“, parcă din greşeală,
a „marşului nupţial“ care... a lăsat finalul total nelămurit. Tatăl său,
Nicolae Racu, a preluat bagheta şi... a continuat uvertura ca şi cum ar fi fost
o a doua lucrare din program; apoi a dirijat o secvenţă dintr-un concert
mozartian (solistă – violonista Adriana Gabrian, corectă, cu un sunet rotund, uşor
inconsistent), urmând flautistul Cătălin Opriţoiu, profesor şi solist cunoscut,
într-o Fantezie pe teme din opera Carmen de
Bizet, punându-şi în valoare tehnica performantă în compania unui grup de
instrumentişti cu experienţă, pentru ca apoi Andrei Racu să abordeze uvertura
la opereta Cavaleria uşoară de Suppé,
de asemenea cu vădita intenţie de a reuşi o intensitate nemaivăzută la suflători,
umbrind total corzile. Împreună cu ansamblul coral al liceului a propus pagini
îndrăgite din operele verdiene Nabucco şiTrubadurul, corul (pregătit de Ana-Lăcrămioara
Pauliuc) sunând bine, deşi vocile încă firave şi adolescentine (în special la băieţi)
nu prea erau potrivite unor astfel de lucrări, dar a susţinut cu onestitate şi
precizie intervenţia din Fantezia de
Beethoven, în care totuşi vedetă a fost pianistul Marius Deneş, cu rigoarea
tehnică, aplombul şi tuşeul adecvat, afirmându-se din nou ca un posibil pianist
de reală perspectivă. Sigur că reacţia spectatorilor – în special elevi şi părinţi
– a fost entuziastă şi succesul demn de o aniversare. Sigur că este lăudabil
faptul că se pregătesc în şcoală formaţii diverse, dar prioritatea parcurgerii
corecte şi acurateţea tehnică nu mai lasă loc, se pare, şi pentru interpretare
– element esenţial în formarea unui adevărat muzician. Iar pentru cei care au
ascultat, succesiv, Orchestra de Tineret şi ansamblurile Colegiului (unde,
printr-o frumoasă coincidenţă, a învăţat şi Marin Cazacu), o comparaţie devine
imposibil de făcut, semn că în „laboratorul“ liceului mai sunt multe de adăugat
şi finisat.
