În Iaşi, la două minute de mers pe jos de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, în inima Parcului Copou, se află Muzeul „Mihai Eminescu“. Clădirea a fost construită într-un timp record, de doar şase luni, fiind deschisă publicului vizitator în anul 1989, atunci când s-au împlinit o sută de ani de la moartea poetului. Un alt reper în Parcul Copou din Iaşi îl constituie Teiul lui Eminescu, denumit şi „copacul îndrăgostiţilor“, în apropierea căruia poetul îşi găsea adesea inspiraţia. La 24 de ani de la deschiderea punctului muzeal, am invitat-o la dialog pe Corina Negură, responsabil al obiectivului cultural.

   – Mihai Eminescu a trăit în Iaşi, dar, spre deosebire de alţi scriitori, nu a avut o casă a lui, în care să fie amenajat un muzeu. A locuit cu chirie, a fost găzduit de prietenii săi ieşeni şi noi spunem că Iaşiul şi spaţiul ieşean au însemnat foarte mult pentru viaţa lui Eminescu omul, dar şi pentru creatorul, artistul Eminescu. Mai ales prima perioadă, cea care a început cu anul 1874, care a durat trei ani, a contat foarte mult pentru creaţia eminesciană, dar şi pentru viaţa sa personală. Aici se afla poetesa Veronica Micle, pe care o cunoscuse deja la Viena. Aici l-a cunoscut pe Ion Creangă, aici avea foarte mulţi prieteni dragi, care îl iubeau, îl admirau, îl stimau. Aici s-a simţit bine, aici a fost fericit. Proiecte pentru un Muzeu „Mihai Eminescu“ în Iaşi existau din perioada interbelică. Marii oameni de cultură din timpul acela ar fi dorit ca în Iaşi să existe măcar un punct omagial Eminescu. Nu s-a realizat atunci, dar în anul 1989, când s-au împlinit chiar o sută de ani de la moartea sa, acest proiect a luat fiinţă. În numai şase luni s-a realizat totul, a fost o concentrare de forţe şi un val de patriotism şi de iubire de lirica eminesciană şi, totodată, de mândrie că Eminescu a trecut pe aici. Iată deci o poveste frumoasă.

   – Un segment expoziţional foarte important este integralitatea manuscriselor eminesciene. Pe la 1977–1978, munca de aducere de la Bucureşti a microfilmelor manuscriselor eminesciene a fost dusă la bun sfârşit de specialişti de la Ipoteşti şi Iaşi. Manuscrisele Eminescu sunt în integralitatea lor la Biblioteca Academiei Române din 1902, când au fost predate acolo de Titu Maiorescu, dar marele filosof Constantin Noica, într-oconferinţă la Casa Pogor, a sugerat ca aceste manuscrise să fie fotocopiate şi dispersate în mai multe locuri din ţară, pentru ca publicul să le poată vedea. Toată lumea poate să vadă cum scria, cum lucra pe text mai ales, cât de nemulţumit era de variantele pe care le găsea, până când ajungea la cea perfectă, cea pe care o citim astăzi în cărţile sale. Expoziţia de manuscrise Eminescu este permanentă, în casa unui scriitor se pleacă de la manuscris, de la laboratorul de creaţie. Dar aici avem mai bine de 60 de volume de fotocopii după manuscrisele eminesciene, este rulată tot timpul, deschidem mereu la alte pagini, pentru ca publicul să le poată vedea, să le poată citi, iar motto-ul sub care este întotdeauna organizată este un citat din Constantin Noica, asupra căruia eu invit publicul să mediteze: „Omul acesta a trăit cu suferinţa de a nu şti tot“. Pentru că, aşa cum spuneam, Iaşiul a fost foarte important în viaţa lui Mihai Eminescu, nu am putut trece peste rolul pe care personalităţile oraşului l-au avut în viaţa poetului – mă refer la Veronica Micle, la Ion Creangă şi la fenomenul cultural „Junimea“, din care a făcut parte. Avem deci trei segmente expoziţionale dedicate acestora, avem fotografii originale ale Veronicăi Micle şi ale fiicelor sale, fotografii ale lui Ion Creangă, manuscrise, ediţii prime. Segmentul dedicat Junimii conţine şi revista „Convorbiri literare“ în original, pentru ca toată lumea să poată vedea ce a însemnat acest fenomen cultural, ce mare amploare a avut.