Ne-am obişnuit, de câţiva ani, ca în prima
lună din an, în stagiunea formaţiilor radio să fie programată o operă în
concert, aşa încât, şi de această dată, am asistat la un astfel de eveniment,
dorinţa de a o reinvita pe mezzosoprana Ruxandra
Donose determinând alegerea operei Wertherde Massenet, partitură în care a evoluat anterior, cu succes, şi pe scena
de la Covent Garden (Londra). Extrem de îndrăgită şi apreciată (din fericire şi
la noi), renumita solistă a atras la Sala Radio un numeros public – melomani
care, în pofida frigului de afară, înotând prin nămeţi, au dorit să o asculte
„pe viu“ interpretând rolul Charlotte, deosebit de solicitant, dar şi ofertant în
plan vocal şi expresiv. Iar maniera în care a construit personajul, cu
sensibilitate şi dramatism, dar mai ales cu un firesc şi o trăire captivantă, a
pus în valoare şi calităţile glasului său de o prospeţime uimitoare, suplu, strălucitor,
învăluit într-o infinită bogăţie de culori, precum şi inteligenţa sa cu totul
aparte, dublată de feminitate şi eleganţă – pentru că are ceea ce se numeşte
„rasă“, o distincţie (interioară şi exterioară) ce vine dintr-o „zestre“ nativă,
imposibil de „fabricat“.
Probabil că, pentru mulţi, atractivă a fost şi
lucrarea în sine, prea rar cântată la noi, având totuşi doar câteva repere
cunoscute publicului larg şi, poate, paradoxal, tocmai acesta a devenit, pentru
unii, un punct de interes. De asemenea, un argument foarte important a fost şi
distribuţia echilibrată, astfel încât l-am ascultat cu reală plăcere pe tenorulHector Lopez în dificilul rol
titular, abordând cu mult curaj muzica franceză, străduindu-se să cânte pe cât
se poate în stilul specific (dar cu o emisie mult prea „acoperită“), etalând
din nou o voce frumoasă şi robustă, cu acut sigur şi metalic, un temperament
adecvat nefericitului Werther, apoi pe soprana Irina Iordăchescu, omniprezentă în ultima vreme (şi) pe podiumul de
concert, cântând ca de obicei cu îngrijire şi pregnanţă, deşi, „acoperind“ la rândul
său excesiv sunetele, s-a îndepărtat de trăsăturile unei tinere fete, aşa cum
este Sophie, care ar trebui să fie naivă, sprinţară şi chiar copilăroasă, vocea
necesitând o adaptare la acest „profil“. Despre glas de calitate se poate vorbi
şi referitor la baritonul Ionuţ Pascu,
al cărui timbru are toate datele pentru a cuceri, pe lângă amploare şi
incisivitate, dar din păcate lipsa de implicare (sau de înţelegere) au făcut ca
Albert să rămână un personaj plat şi sec, replicile fiind expuse şi… atât (cea
mai elocventă dovadă ar fi intervenţia sa din finalul actului II când, deşi îşi
dă seama că soţia s-a îndrăgostit de un altul, deci ar trebui să fie disperat,
furibund sau măcar revoltat, spune imperturbabil: „ea îl iubeşte…“).
Exceptându-i pe Oreste Pâslariu-Ranghilov (bas al Teatrului de Operetă) şi pe
tenorul Nicolae Simonov (încă
student), toţi ceilalţi solişti au fost solicitaţi de la Opera Naţională, în
apariţii episodice fiind distribuiţi tenorul Lucian Corchiş şi baritonul Florin
Simionca.
La pupitru, ferm, riguros şi precis ca întotdeauna,
dirijorul Tiberiu Soare, de asemenea
de la ONB, a reuşit să coordoneze impecabil ansamblurile şi relaţia orchestrei
cu soliştii (pe care însă intensitatea acesteia i-a „înghiţit“ adesea cu totul)
sau cu Corul radio de copii (excelent pregătit de Voicu Popescu), dar mai ales a determinat o implicare reală a
instrumentiştilor, obţinând astfel o sonoritate densă, amplă, cu fraze
generoase; poate aş fi dorit un plus de poezie, de sensibilitate, de anvergură
(şi) în plan expresiv, aspecte care ar fi apropiat demersul muzical (absolut
remarcabil) de spiritul romantic al operei şi ar fi subliniat mai pregnant frământările
şi contrastele cuprinse în derularea acţiunii, în relaţiile dintre personaje,
compensând astfel lipsa decorului şi a ambianţei „de spectacol“.
Apatia sălii în prima parte a serii,
determinată şi de acest aspect, dar şi de faptul că superba partitură nu oferă
desfăşurări spectaculoase, ci mai curând delicateţe şi trăiri interioare
ardente, a fost risipită în actele III–IV, când dramatismul şi, să recunoaştem,
cele două arii şi duetul final au determinat o creştere vizibilă a interesului;
iar bucuria de a o asculta pe Ruxandra Donose a adus, şi de această dată, încântarea
tuturor celor care ştiu să aprecieze un „artist“ în cel mai adevărat sens al
cuvântului.
