Cartea colegului Sebastian Nicolau, intitulată SPOVEDANIE
LA CAPĂTUL VIEŢII…, deşi prezintă povestea unei vieţi singulare, este
reprezentativă şi aproape o sinteză a vieţilor multora dintre cei care au părăsit
ţara în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, sau pur şi simplu pentru a-şi
construi o altă viaţă. Din păcate, această viaţă povestită este un „eşec“, un
insucces care, odată cu înaintarea în vârstă, este însoţit de boală fizică şi,
mai ales, de singurătate.
Este adevărat că nu toţi suntem la fel şi
nu toţi care au fost în închisoare, inclusiv în cea colectivă, îşi găsesc
„fericirea“ în sinele lor sau puterea de a lupta cu răul din jurul lor,
încercând să îl îndrepte. Astfel, mulţi preferă să plece către „libertatea“
care pe ceilalţi oameni ce trăiesc „dincolo“ i-ar fi schimbat, în sensul cel
mai bun a ceea ce înseamnă firea umană, sperând să găsească alt tip de oameni.
Povestea doctorului Nicolau este sinteza
multora, arată cât de înşelătoare sunt ideile semănate cu generozitate de cei
care într-adevăr au reuşit, şi simplist compar cu ceea ce constatăm la uşa
tuturor cabinetelor medicale sau din discuţiile între bolnavii cărora le-a reuşit
un tratament şi îl recomandă călduros şi altora, chiar dacă în majoritatea
cazurilor nu se potriveşte.
În cele ce urmează, îmi permit un comentariu
(în fond acesta este rostul unei cărţi) pentru a încerca să răspund la aceste
nepotriviri tocmai (poate părea de necrezut) prin faptul că şi cei ce pleacă şi
cei ce îi primesc se aseamănă întru totul.
Începând de la sfârşitul secolului XIX şi
în cursul celui ce a trecut, în Europa de Est, „umanismul socialist“, construit
ca o religie laică, i-a determinat pe cei ce l-au trăit să îl părăsească, fiind
vrăjiţi nu numai de nivelul de trai crescut al celor din Vest, dar şi de
frumoasele catedrale ce sugerau o credinţă creştină, dar spre surprinderea
multora care au ieşit prima dată din ţară, sunt goale de credincioşi. Şi acolo
domnea o filosofie ce era şi este tot o religie laică, şi aşa cum s-a definit,
fără dogmă, fără preoţi şi fără biserici, o credinţă bazată pe persoană, care este „o fiinţă spirituală...
care şi-a dat adeziunea la o ierarhie de valori liber stabilite, care unifică
toată activitatea sa în libertate şi îşi afirmă singularitatea şi
spiritualitatea vocaţiei sale în acte creatoare“ (E. Mounier – 1947).
Totuşi, ce este comun esticilor care s-au
dus peste vestici, nu din punct de vedere material, ci spiritual şi uman? Comun
este că, în întregul ei, Europa, indiferent de dezvoltarea socio-economică şi
de tipul de regim, nu mai are în comun decât interesele materiale şi o
multitudine de religii laice, şi ceea ce o lega cu adevărat, poate singura legătură
reală între popoarele Europei, nu mai există. Europa şi-a pierdut tradiţia
iudeo-creştină, europenilor fiindu-le ruşine să şi-o afirme în propria constituţie.
Şi atunci, atât unii, cât şi alţii, vestici şi estici, au adoptat numai una
dintre cele două tradiţii ale democraţiei liberale occidentale, şi anume pe cea
venită de la Platon şi Aristotel (vezi „Statul şi instituţiile politice“) până
la Hobbes (putere centrală, delegarea către aceasta de sarcini pentru apărare,
pentru ordine publică, contract social etc.) şi Locke (dreptul de a deţine
proprietăţi şi alte drepturi) şi, în continuare, la numeroşii gânditori care au
tratat problemele despre stat, drepturi, libertăţi, contracte, contract social şi
tot ceea ce trăim, dar s-a uitat sau a fost trecută pe planul secund cea de a
doua sursă a tradiţiei democraţiei occidentale, cea iudaică, adoptată şi de creştinism.
Drepturi vs. obligaţii; libertate vs.
responsabilităţi; contract vs. onoare şi încredere; stat şi contract social vs.
legământ în sensul unei legături de identitate şi iubire cu cei ce ne sunt străini
de sânge – „Să nu îi asupreşti pe străini, ci să îi iubiţi ca pe voi înşivă, căci
şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului“ (Levitic 17) – şi se poate continua.
Dar legământul şi nu contractul social fiind ideea iudaică, greutatea acţiunii
civice nu cade în principal pe drepturi, ci pe responsabilităţi, pe
întrajutorare, pe familie, pe şcoală, pe comunitate.
Balanţa între „omul este un animal politic“
(Aristotel) şi „omul este un animal social“ (Moise Maimonide) s-a dereglat
îngrijorător în favoarea celei dintâi. Or, ce-au găsit esticii ducându-se în
Vest? Ei bine, ce era şi la ei: destructurarea familiei, împărţirea societăţii şi
divizarea straturilor sociale, fărâmiţarea comunităţilor, pierderea încrederii,
a fidelităţii, într-un cuvânt, a valorilor. Iată de ce mulţi din cei plecaţi au
eşuat ca personajul din cartea doctorului Nicolau, nu pentru că ar fi avut mai
puţine daruri, ci pentru că au găsit acelaşi timp de societate în care zâmbetul
forţat oboseşte muşchii feţei, vorbele nu se potrivesc cu faptele, empatia
lipseşte, străinul rămâne ca atare chiar dacă încearcă să se integreze, peste
toate nici locul de muncă nu mai este sigur, iar frica intitulată „instalatorul
polonez“ a slăbit ceea ce ar fi trebuit să fie tratamentul egal, ca şi
încrederea că acel apel lansat de politicieni pe unde – De ce îi ţineţi închişi?
Lăsaţi-i să circule liber! – era sincer, gândindu-se la oameni şi nu la
propriile interese de altă natură.
Povestea din cartea doctorului Nicolau este
o sinteză a multor drame de aceeaşi natură şi cartea merită a fi citită şi
numai pentru faptul că şi cei care nu au citit niciodată Biblia pot găsi la
sfârşitul acestei cărţi redat psalmul 136, asupra căruia pot reflecta şi, chiar
dacă nu merg la biserică, ar fi bine să-l asculte pe acesta transpus pe muzica
bizantină, după care să reflecteze din nou înaintea luării unei decizii. Atâta
tot.
