În mandarină, „Mo Yan” înseamnă „nu vorbi”. Semnându-se astfel, scriitorul chinez Guan Moye intenționează să amintească o mustrare primită din partea tatălui său, terorizat că o delațiune ar fi putut oricând ajunge la urechile Gărzilor Roșii. Ceea ce copilul a îngropat odinioară în tăcere, acum adultul transpune în cărțile sale. Acestea emană o forță expresivă și o cruzime cu care Europa este poate mai puțin obișnuită.

Prin „realismul său halucinant, ce topește povești populare, istorie și contemporaneitate” – cu aceste cuvinte a motivat juriul premiul Nobel ce i s-a acordat în 2012 –, Mo Yan (n. 1955) surprinde un aspect fundamental al istoriei recente chinezești. Autorul aduce în prim-plan probleme încă fierbinți, precum cea a copiilor nedeclarați oficial sau a centrelor moderne de maternitate, controlate adesea de organizații criminale.

Protagoniste sunt mereu femeile, pe trupul cărora continuă și azi să se desfășoare bătălia dintre vechea cultură patriarhală, confuciană, și miturile ingineriei demografico-sociale comuniste. Este o dramă asupra căreia naratorul însuși, poreclit în roman „Mormolocul”, nu își îngăduie să aibă o replică fermă: „Judecând cu criteriile Statului, planificarea nașterilor e corectă, din punctul de vedere al femeilor este greșită. Protagonista mea, în calitate de medic, nu știe să se poziționeze. Cu atât mai puțin știu eu, ca scriitor”, ar fi spus Mo Yan într-un interviu acordat în 2009, anul publicării romanului Broaște.

După 35 de ani de aplicare a controlului nașterilor și în ciuda celor 3,5 miliarde de suflete, începând cu anul 2015, China a abandonat politica fiului unic. Nu întâmplător, Mo Yan a putut să trateze acest subiect cu deplină libertate. Mai mult, autorul scrie despre viața mătușii sale la rugămintea unui literat japonez. Acesta, etnic vorbind, este un simbol al vrăjmașului istoric al Chinei.

Așadar, romanul „Broaște”, apărut la Editura Humanitas în 2014, este accesibil publicului nostru datorită excelentei traduceri semnate de Florentina Vișan. Lucrarea are o structură originală și compozită: cinci scrisori ce datează din primii ani ai mileniului trei. Acestea sunt semnate „Mormolocul” (pseudonim al unui imaginar dramaturg Wan Zu) și „Wan Fuguță” (alter ego al naratorului-personaj) și trimise pe adresa unui literat japonez, Yoshihito Sugitani, în urma unei conferințe a acestuia pe tema „Literatură și viață”. Patru dintre ele prefațează tot atâtea istorisiri epice ce acoperă aproape șapte decenii, a cincea prefațează o alertă piesă de teatru în opt acte – „Broaște” –, un fel de rezumat și epilog al romanului.

Trebuie menționat că există un precedent care justifică legătura cu pomenitul literat japonez. În timpul ocupației japoneze, tatăl lui Sugitani, comandant detașat la Pingdu, a cunoscut-o pe Wan Xin (Wan Inimă), care pe-atunci avea doar șapte ani, dar avusese curajul să-l înfrunte. Wan Inimă, mătușa naratorului, va deveni protagonista romanului.

Pe de-o parte, romanul prezintă Istoria Mare, marcată de război, foamete și suferință. Pe de altă parte, cotidianul țăranilor din Shandong, la nord-est de Gaomi, pământul natal al lui Mo Yan și patria de inspirație (un fel de Macondo) a tuturor cărților sale. Personajele, numeroase, își trag numele de la o parte a trupului sau de la un organ: Chen Bi (Chen Nas), Wang Gan (Wang Ficat), Xiao Shangchun (Xiao Buză de Sus).

Frescă a vieții rurale a Chinei, cu specificul, cutumele, bârfele și superstițiile ei, cartea abundă în lovituri de scenă, îndrăgostiri, înmormântări și mulți copii (făgăduiți, așteptați, ilegali, ascunși, născuți de mame de împrumut). Tema romanului este maternitatea, un subiect foarte sensibil, mai ales în contextul controlului nașterilor și planificării familiale, consfințit de statul și partidul unic al Chinei în anii ʼ60 drept „lege a fiului unic”. Un cuplu – un singur copil, acesta era sloganul. Pornind de la această lege, milioane de persoane sunt sterilizate, iar femele însărcinate cu un al doilea copil sunt vânate ca animalele de unități speciale care le constrâng să avorteze chiar și în luna șaptea. Multe dintre aceste femei încearcă să fugă, multe mor.

La cârma unei astfel de unități s-a aflat protagonista romanului și mătușa naratorului, Wan Inimă. Ideologic intransigentă și cu origine sănătoasă – cum se spunea și la noi (este fiica unui erou al Rezistenței împotriva japonezilor) –, aceasta nu pune niciodată în discuție ordinele, chiar dacă are o personalitate puternică și o tărie de caracter inatacabilă. Nu are importanță că ea însăși, în timpul Revoluției culturale, a fost constrânsă să-și recunoască public greșeala de a fi fost prietena unui pilot ce aterizase și rămăsese în Taiwan. Ea va aparține trup și suflet Partidului, iar inima ei va rămâne roșie.

În timpul lui Mao, care susținuse că fiii erau comoara țării, Wan Inimă studiază tehnicile obstetrice și, imediat ce devine medic, aleargă prin sate, călare pe bicicletă și înarmată cu trusa minimă a unui ginecolog, în ajutorul tinerelor gata să nască, alungându-le pe moașele de pripas. Mâinile ei de aur au ceva taumaturgic: alină spaimele și durerile viitoarelor mame, le ușurează travaliul aducerii pe lume a pruncilor. Orice nou-născut e motiv de mulțumire și mândrie. În această etapă a vieții, autorul conferă un aer mitic personajului creat în siajul unei persoane reale. În a doua etapă însă, Partidul se confruntă cu problema exploziei demografice și cu precaritatea resurselor țării, decretând controlul nașterilor. Wan Inimă, călcându-și pe inimă, aplică directivele întocmai. Din eroina vieții, ea devine astfel un înger al morții, gata să urmărească pe râul din localitate, într-o șalupă, o rudă însărcinată cu un al doilea fiu și care refuza să avorteze. Ajunge să facă numeroase avorturi la femei și vasectomii la bărbați. Elanul ei revoluționar nu cruță nici prietenii și nici rudele, provocând traume devastatoare și de nevindecat. De ea nu va scăpa nici măcar prima soție însărcinată a nepotului ei preferat – nimeni altul decât naratorul. Aceasta va muri pe masa de operație.

În cea din urmă parte a vieții, chinuită de remușcări și zbucium interior, își petrece nopțile obsedată de orăcăitul a mii de broaște, asemănător plânsului pruncilor la naștere (în mandarină, termenul „Wa” înseamnă atât copil, cât și broască). Într-un fel de sanctuar, ea ajunge să colecționeze mici statuete de argilă meșterite de soțul ei, după chipul și asemănarea tuturor copiilor nenăscuți.

Epopee tragicomică și totodată veritabil imn adus maternității, „Broaștele” este o îndurerată carte de denunțare a unei opțiuni politice impuse de sus, pe care China a trebuit să o îndure în ciuda voinței sale. Această atitudine critic fățișă poate fi întâlnită în aproape toate cărțile lui Mo Yan, răsplătite în anul 2012 cu premiul Nobel. Cu cât literatura e mai sinceră cu sine însăși, cu atât suntem mai departe de romanele angajate, ce impun cititorului o teză, direcționând narațiunea spre un scop anume.

În romanul „Broaștele”, totul e problematizat ca un dialog desfășurat într-un templu bahtinian, sonorizat de voci care nu încetează să dezbată. Mo Yan dă glas epocilor și personajelor, dar lasă cititorului posibilitatea de a reflecta asupra întrebărilor pe care romanul le ridică. Spre bătrânețe, ne spune romancierul, mătușa a continuat să se simtă vinovată pentru gravele delicte pentru care orice justificare era imposibilă. E plină de remușcări exagerate, deși, spune naratorul, nimeni n-ar fi putut în anii aceia să aibă un comportament mai omenos. Unde e adevărul? Are dreptate mătușa ce-și simte mâinile mânjite de sânge nevinovat sau se poate spune că n-a făcut decât să execute ordine? Care este poziția lui Mo Yan? Se pare că scriitorul chinez crede pur și simplu că una din căile spre decelarea adevărului este cea a complicatei minciuni literare.