Norovirusurile – ignorate, deşi foarte prezente. Până nu demult, pentru explicarea epidemiilor de gastroenterită acută, era invocată originea lor bacteriană, din sursă alimentară sau nealimentară. Progresele realizate în metodele de diagnostic molecular au permis să se stabilească totuşi că, în realitate, originea era cel mai des una virală. Norovirusurile (NoV) fac subiectul unui interesant articol din LE GÉNÉRALISTE nr. 1.006. Aparţinând familiei virale Caliciviridae, acestea sunt virusuri mici, fără înveliş, cu o mare rezistenţă în mediu (mai ales la frig) şi la metodele curente de dezinfecţie chimică sau fizică. Pe suprafeţele contaminate îşi pot păstra contagiozitatea peste 12 zile. Pentru declanşarea simptomelor, ajunge şi o doză infecţioasă redusă (sub 100 de particule virale), însuşire care, împreună cu o capacitate de excreţie mare şi prelungită (de şapte-zece zile), determină caracterul exploziv plus infecţiozitatea ridicată a epidemiilor cauzate de norovirusuri. Variabilitatea genetică a norovirusurilor este mare, comparabilă cu a gripei sezoniere. Cu regularitate, noi variante apar în urma fenomenelor de mutaţie punctuală şi recombinare. Gastroenterocolitele cu NoV se caracterizează prin apariţia brutală a vărsăturilor şi/sau a diareii, după o incubaţie scurtă, de numai 24–48 de ore, pe lângă simptomele clasice: febră, cefalee, epuizare. Frecvent, episoadele durează puţin, simptomele dispar spontan după două-trei zile, chiar dacă eliminarea prelungită a virusurilor mai continuă încă, timp de o lună după dispariţia simptomelor. La cei cu imunitatea scăzută, pot apărea şi forme clinice mai severe. În anumite cazuri, s-a semnalat prezenţa unor convulsii benigne, afebrile, la copii de vârstă mică. Virusul n-a putut fi încă obţinut în cultură. Tratamentul se reduce la hidratarea orală. Prevenţia se realizează prin măsuri de igienă. (...)

 

   Antibioticorezistenţa tinde să devină de neînvins, aflăm din nr. 1007 al săptămânalului belgian LE GÉNÉRALISTE. Este ştiut, rezistenţa la antibiotice creşte, urmare a utilizării lor excesive şi neadecvate, dar şi din cauza unei marje beneficiare prea înguste: foarte puţine produse noi îşi mai fac apariţia pe piaţă... Motiv pentru care, se arată recent şi în The Lancet, oameni de ştiinţă din întreaga lume trag semnalul de alarmă. Dar, este aproape tardiv, avertizează Inge Gyssens, infecţionist la spitalul Jessa din Hasselt: anual, în Europa, 25.000 de decese sunt provocate de bacterii rezistente la antibiotice şi fenomenul este în creştere. Numai o abordare structurală va asigura obţinerea de rezultate, mai estimează Inge Gyssens, reamintind că antibioticele sunt încă prea adesea nerecomandabil utilizate: timp prea îndelungat, în dozaj nepotrivit sau pentru boli non-bacteriene. Totodată, însă, Belgia înregistrează unele succese în această luptă, întrucât, pe parcursul ultimilor şapte ani, vânzarea de antibiotice s-a redus cu 30%.

   Harvey Cushing. Prin descrierile de caz, ca şi prin dezvoltarea unor tehnici (precum cea a căii transsfenoidale), Harvey Cushing este fondatorul neurochirurgiei moderne. În cei patruzeci de ani ai carierei sale, aduce mortalitatea chirurgicală la o cotă de zece ori mai mică şi operează peste două mii de creiere. S-a născut la Cleveland, în 1869, într-o familie de medici. Absolvent al universităţilor Harvard şi Yale, ajunge, la douăzeci şi şapte de ani, la Johns Hopkins Hospital din Baltimore. Marcat de un accident la anestezie, este iniţiatorul ameliorării securităţii procesului prin grafice, utilizate şi astăzi, obligând la supravegherea susţinută a pulsului, a tensiunii arteriale şi a frecvenţei respiratorii. Studiază modalităţi de aplicare a razelor X, tocmai descoperite. În 1900, merge la Paris şi Berna, cu Kocher, apoi la Liverpool şi revine ca neurochirurg la Johns Hopkins. Se căsătoreşte la treizeci şi trei de ani şi va fi tatăl a cinci copii. Se mută într-o casă de lângă locuinţa doctorului Osler, întâlnit întâmplător în Anglia. Această vecinătate avea să-i influenţeze puternic viaţa: Osler era un bibliofil contagios, şi o mare prietenie îi va lega pe cei doi timp de aproape douăzeci de ani. Văduva lui Osler îi va solicita ulterior să elaboreze biografia soţului, carte publicată în 1925, care obţine premiul Pulitzer. Cushing predă la facultate, consacrându-se şi chirurgiei neurologice, esenţialmente experimentală până în 1912. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.