Pe o vreme câinoasă, chiar dacă străzile păreau
pustii iar zăpada pregătea un nou asalt, am descoperit că, totuşi, mulţi dintre
noi au dorit să îşi ofere seri deconectante, într-un fel sau altul în zona
artelor, poate în săli de spectacol şi concert, poate în locuri mai puţin
convenţionale. O astfel de experienţă mi-am propus duminică, încercând să ies
cumva din cotidian, ba chiar şi din obişnuitele preferinţe muzicale, îndreptându-mă
spre Club A, locaţie deloc neaşteptată pentru cei care au învăţat deja că acolo
„se întâmplă“ lucruri atractive şi adesea de ţinută. Chiar dacă lumea stă cu
berea (sau sucul) în faţă şi cu ţigara alături, chiar dacă nu stăpâneşte deloc
acea linişte specifică unei săli adevărate, am descoperit cu reală plăcere că,
spre exemplu, în acea seară, pereţii erau „tapetaţi“ cu o expoziţie a unor
tineri artişti, aparent eclectică, dar sugestivă pentru cei care încearcă să înţeleagă
încotro se îndreaptă preocupările lor în arta vizuală.
O ambianţă propice unei duble lansări, la
fel de dezinhibată, poeta Anca Oprescu
prezentând volumul său de debut Apă de
ploaie apărut la Editura „Innocentia“ din Iaşi, citind din versurile care, în
parte, l-au inspirat pe Walter Dionisie
să compună cele opt piese (poate folk), sensibile şi romantice, cuprinse în
albumul „de autor“ cu acelaşi titlu; compensând faptul că, după cum ne-a anunţat,
a fost poate prima lansare a unui CD... fără CD (din motive care nu avea rost să
fie „devoalate“), a cântat parte dintre ele live, vocal, cu o chitară şi clape,
alternând, cu o tentă improvizatorică, rostiri din acel volum – aşa, ca între
prieteni...
Rămânând în lumea poate ciudată pentru unii,
piesa de teatru Dresoarea de fantome după
un text de Ion Băieşu, a fost de fapt un impresionant one-woman show oferit de actriţa Daniela Moldovan, talentată şi expresivă, trăind cu o intensitate
cuceritoare şi zguduitoare deopotrivă viaţa personajului său vulnerabil şi
feroce, ironic-caustic şi dictatorial, trecând de la râsul isteric la ţipătul şi
ameninţarea dezlănţuită, apoi la plâns şi din nou la comenzi halucinante, învăţând
„fantomele“ să cânte ceva despre Che Guevara sau, pe muzica Odei bucuriei din Simfonia IX de
Beethoven, ceva despre cât de bine trăim şi cum trebuie să zâmbim „amabil şi
fericit“, umorul uşor straniu al cuvintelor amestecându-se cu tragismul lor;
momente acompaniate de o chitară inspirată (Marius Păunescu) şi punctate de scurte dialoguri cu „paznicul
castelului“ (Traian Tudorică) –
care, în final, ucide „dresoarea“ pentru a curma suferinţa celor chinuiţi de
mintea întunecată şi de dorinţa obsesivă de dominare, de strivire a conştiinţelor,
a vieţii celor din jur. Există şi un „discurs“ prin care ea impune normele
existenţei noastre, există şi o concluzie şoptită de el... O oră de artă a
actorului, de teatru şi text de calitate, uimitor prin actualitatea sa (deşi a
fost scris cu decenii în urmă...), semn că trăim, cu alţi actori, „aceeaşi piesă“.
Acum în regia semnată de Mihaela Boboc
Manea.
O seară aparte, cu artişti plastici
nonconformişti, cu muzică şi poezie asemenea, cu teatru într-o interpretare „de
zile mari“, trăită cu ardoare şi incandescenţă, cu disperare şi dăruire. Un
public pe măsură, fie şi cu „zgomotul de fond“ al gălăgiei de dincolo de
„cortină“, specific unui club, a apreciat întreg demersul artistic gândit
„rotund“ de Corina Laura Nae în
cadrul Proiectului Contempora, coproducţie cu Asociaţia „Danae“, sub semnul
asumării libertăţii de exprimare şi existenţă, al căutării de sine şi al
eternei tinereţi, încercând să rămână perpetuu fără inhibiţii sau norme dictate
de „lume“.
Am vrut să ies din obişnuitul meu, am intrat
la Club A pentru un eveniment care merită văzut şi aplaudat, în fiecare duminică,
încă patru săptămâni de acum încolo. Iar pentru cei care nu ştiu, primul
proiect de arte vizuale lansat de Contempora s-a derulat în spaţiul
Festivalului „George Enescu“, la Sala Palatului, publicul elegant şi elevat întâlnind
astfel expoziţii care acum s-au „mutat“ într-o ambianţă total diferită dar la
fel de ofertantă, semn că se adresează tuturor celor interesaţi să descopere
arta şi căutările tinerilor – acum şi cu poezie, şi cu folk, şi cu rock, şi cu
tentă de jazz, şi cu teatru şi o actriţă care ar merita din plin să fie
„exploatată“, deci pusă în valoare mult mai „apăsat“.
Pentru cei neînchistaţi
în dogme şi „norme“, chiar recomand o astfel de ieşire din lumea sălilor „cu ştaif“,
trăind o experienţă care poate să-i marcheze puternic. Un impact probabil
scontat de organizatori, o invitaţie la evadarea din „cercul nostru strâmt“, pe
o vreme care, culmea, e în ton cu „interiorul“ nostru... 
