Ultimele concerte din ediția a patra a Festivalului „Vara
magică“ au fost rezervate, la Ateneu, muzicii simfonice, organizatorii
reinvitând, în seria dedicată ansamblurilor de tineret, Wiener Jeunesse
Orchester, care în urmă cu doi ani s-a aflat în România pentru prima oară, iar
acum a efectuat un turneu la Cluj-Napoca, Sinaia și București. Firește,
publicul a fost dornic să asculte formația care, de peste patru decenii,
constituie un reper important în viața muzicală din Austria și nu numai,
propunând, de această dată, lucrări de secol XX, destul de puțin cântate la
noi, cu o cotă de atractivitate sporită mai curând pentru muzicieni sau pentru
melomanii împătimiți. Pentru început, însă, am ascultat secvențe orchestrale
din opereta „Candide“ de Bernstein, spumoasa partitură în care speram să regăsesc
ceva din strălucirea și umorul ce caracterizează creația autorului sau acel feeling
propriu muzicii americane, paginile în principiu cuceritoare fiind parcurse
(doar) cu acuratețea și precizia atacurilor sau a combinațiilor instrumentale.
Am remarcat, pe de o parte, sunetul amplu, rotund și dens al
ansamblului, iar pe de altă parte, opțiunea dirijorului Herbert Bock de a
păstra derularea muzicală în cadrul strict impus prin tactarea măsurii și
indicarea precisă a intrărilor; o concepție regăsită apoi în acompaniamentul
celor „Șapte cântece“ de Berg, păstrând permanent o intensitate estompată, bine
realizată de instrumentiști. A lăsat (în general) în prim-plan linia solistică
pe care soprana Ursula Langmayr a rezolvat-o corect, vădind o specializare în
maniera de cânt specifică scriiturii germane, cu deschidere în acut, apelând și
la un semi-parlato convenabil mai ales în grav, fără o diferențiere pregnantă
între lieduri.
Punctul „forte“ al serii a fost, cu siguranță, Simfonia nr. 4 de
Mahler, binecunoscută publicului în versiuni adesea de referință, așteptând, și
acum, reliefarea frazelor generoase, desfășurări încărcate de poezie, de grație
rafinată sau explozii impresionante. Și, încă o dată, am constatat că marea
muzică rămâne superbă prin ea însăși, indiferent de modul de tratare a
partiturii pe care concepția dirijorală și calitatea orchestrei o poate pune în
valoare printr-o reală interpretare sau o lasă pur și simplu să „curgă“,
respectând cele notate pe portativ.
Mahler este unul dintre compozitorii emblematici ai Vienei și
unul dintre cei mai iubiți creatori, astfel încât era firesc să așteptăm ca
oaspeții din capitala Austriei să „simtă“ și să redea întreaga vibrație și
trăire interioară cuprinsă în monumentala lucrare. Desigur, orchestra a sunat
dens și a cântat cu rigoare și acuratețe, dar cu o anume „obiectivare“
determinată probabil de faptul că dirijorul a rămas fidel modului de exprimare
din prima parte, urmărind atent coordonarea ansamblului, construcția clară,
fără o subliniere a diversității coloristice sau expresive care, de obicei,
încântă. Muzica „te duce“ spre asemenea sublinieri, „cere“ planuri
contrastante, o sensibilitate și o anvergură aparte, dar încă o dată am
constatat că nu întotdeauna interpretarea constituie o prioritate. În secțiunea
finală, soprana a susținut, în aceeași manieră, intervențiile solistice,
integrându-se astfel viziunii generale corect-rezervată, derulată într-un tempo
nefiresc de lent.
Frumusețea simfoniei și entuziasmul celor care, încercând să se
apropie de înțelegerea unor opusuri foarte speciale și să se bucure că ascultă
oaspeți vienezi, au determinat totuși aplauze intense, răsplătite în bis cu
uvertura la opereta „Liliacul“ de Strauss. Spre surprinderea multora, încă de
la primele măsuri uvertura a sunat cu totul altfel, cu vervă și strălucire. A
interpretat apoi și o celebră polcă, semn că disponibilitatea orchestrei de a
cânta suplu și expresiv se relevă din plin atunci când dirijorul solicită
asemenea repere. A fost evident faptul că disciplina este trăsătura esențială a
Wiener Jeunesse Orchester, iar implicarea interpretativă se face simțită doar
în măsura în care cel aflat la pupitru permite. Mă întreb cum ar suna dacă
dirijor ar fi altcineva.
