„Managementul cunoaşterii“ sună preţios, dar
nu trimite cu gândul numai la învăţământ, ci deopotrivă la economie, la
politică sau la cultură, la traiul zilnic al fiecăruia dintre noi. „Nu poţi
perfecţiona nimic, se ştie, dacă nu înveţi cum s-o faci“. Dacă nu înveţi de la
alţii, din cărţi, dar mai ales – spun cercetătorii azi – de la tine însuţi şi
de la ai tăi. Pentru că mulţi dintre profesioniştii oricărui domeniu habar n-au
câte cunoştinţe şi deprinderi practice utile au acumulat în timp şi cât de
valoroasă poate fi experienţa lor pentru ceilalţi, ori, dacă au habar, fie vor
să-şi păstreze avantajul cunoaşterii în competiţia personală cu semenii, fie
sunt sceptici cu privire la receptivitatea, înţelegerea, sau creativitatea
celor care ar avea căderea să pună în practică o experienţă bună. Pe lângă
cunoaşterea explicită (cunoştinţe prezentate în cărţi, în expuneri, în felurite
materiale de specialitate), mult prea neglijata cunoaştere tacită intră acum,
cu tam-tam, în preocupările experţilor.
La întrebarea „Ce-am putea face împotriva
extremismului şi populismului?“, pusă cu aplomb de moderator, un radioascultător
opina că „e necesară informaţia“. Început bun. Paranteză: ca să devină cunoaştere
utilă, însă, informaţia trebuie, eventual, să intre din tacit în explicit şi,
obligatoriu, să se valideze în acţiune.
Cineva, un om de radio de mare calibru, a
simţit nevoia străbaterii unui astfel de drum şi a înfiinţat, pentru început,
un club al cunoaşterii reciproce şi al împărtăşirii experienţelor utile.
Paranteză: fără încredere reciprocă şi deschidere sufletească, oamenii nu-şi
pot arăta cunoaşterea şi nici nu acceptă cu uşurinţă ideile altcuiva. Apare un
fenomen de respingere comparabil cu cel din transplanturile de organe. Fără să ştie,
membrii noului club au păşit pe urmele unor înaintaşi celebri. În 1727,
Benjamin Franklin iniţia Clubul perfecţionărilor reciproce, cu întâlniri şi
discuţii în fiecare seară de vineri. Erau oameni de profesii diferite, interesaţi
de cunoaştere şi perfecţionare. Din întâlnirile lor a rezultat… Universitatea
Pennsylvania. Un salt în timp şi, spre sfârşitul secolului trecut, la Londra,
Nicholas Albery construise, la fel, un grup (sau o „reţea“) de oameni pasionaţi
de cunoaştere, de preluarea creatoare de know-how, de principii şi practici
socialmente utile. Întâlnirile lor aveau loc sâmbăta. Se întâlneau dimineaţa şi
plecau împreună cu trenul, fără o destinaţie anume. Coborau oarecum la
întâmplare şi se plimbau discutând pe câmp ceasuri întregi, departe de copleşitoarea
civilizaţie. Din plimbările lor s-au născut inventica socială şi banca de idei
londoneză, cu premii anuale pentru cei mai ingenioşi „depunători“. Cine crede că
ideile, chiar excelente, se pun singure sau se pun uşor în practică se înşală.
Intervine respingerea cu acel N.I.N. (Nu le-am Inventat Noi). Sau, în România,
cu acel D.B.L.I.A (Dacă erau Bune Le Inventau Americanii), cum ironiza
respingerea noului autohton, cu decenii în urmă, la Piteşti, directorul
fabricii de automobile.
O altă întrebare-ghicitoare, transmisă
repetat la radio zilele acestea, e compusă din mai multe întrebări: „Cum arată
România ta sau cum arată România dumneavoastră şi cum vreţi să arate România
noastră?“. Ţelul ei este extrem de lăudabil: stârnirea sentimentelor
patriotice pentru găsirea de soluţii practice utile. Numai că formularea mi-a
reamintit un banc din vremurile demult apuse. Să vi-l povestesc: ordinea de zi
la adunarea generală a colhoznicilor cuprindea două puncte. La punctul unu: construirea
unui grajd pentru juninci; la punctul doi: construirea comunismului în Uniunea
Sovietică. Adunarea începe şi preşedintele adunării anunţă, plin de patos
revoluţionar: „Întrucât la punctul unu n-avem chirpici, trecem direct la
punctul doi“. Vă vine să râdeţi sau nu prea? Oare de ce?
