Sfârşitul săptămânii trecute a stat, cu
siguranţă, sub semnul muzicii instrumentale în interpretări de cotă, pentru că,
cel puţin la Bucureşti, am aplaudat, vineri şi sâmbătă, recitaluri de o frumuseţe
aparte. Astfel, la Sala Radio, excelentul violoncelist Răzvan Suma a oferit o
„seară de muzică spaniolă“, în compania pianistului Josu Okiñena, sosit chiar
din Peninsula iberică, „simţind“ deci specificul ritmico-melodic al acelor
sonuri atât de speciale. Colaborând într-o relaţie artistică perfect echilibrată,
cei doi interpreţi au etalat nu doar performanţă tehnică şi muzicalitate, ci
mai ales sensibilitate plină de căldură, tristeţe sau poezie, reliefată în
cantilene sau în piesele inspirate de tradiţionalul „cante hondo“, alternând
însă cu secvenţe virtuoze, dificile şi solicitante, amintind pregnant de
structurile de flamenco, de mare efect fiind, de asemenea, acel pizzicato „ca
de chitară“. Fără excese, cu o siguranţă calmă, zâmbitori şi charismatici,
tinerii solişti au încântat în partituri celebre şi deopotrivă în pagini mai puţin
cunoscute, publicul numeros şi entuziast (aplaudând şi... după fiecare parte a
sonatelor sau suitelor) bucurându-se realmente să (re)descopere creaţii de
Cassado, Nin, De Falla, dar şi de Donostia, Larrauri, Ondarra (care le-a
dedicat interpreţilor piesa Medievalesca).
Violoncelul are, la Răzvan Suma, profunzime, linie elegantă, expresivitate
aproape vocală (de altfel suita de De Falla este mult cântată în versiunea
pentru mezzosoprană), desfăşurându-se în voie în special în momentele de amplă
respiraţie, evocatoare sau nostalgice, sentimentale şi totuşi cu o anume
simplitate firească, până şi izbucnirile spectaculoase rămânând „bine
temperate“. Iar partenerul său de scenă, Josu Okiñena, se pliază cu fineţe şi
promptitudine discursului solistic şi intenţiilor interpretative, iar
rezultatul devine o încântare pentru ascultătorul avizat sau nu. Şi tocmai de
aceea, rar am văzut, la un recital instrumental, o sală atât de plină şi de
entuziastă; desigur, muzica spaniolă atrage ca un magnet, dar are impact numai
dacă este redată aşa cum trebuie, cu trăirea şi implicarea cerută, dar şi cu reţinerea
(sau autocenzura) care, aparent paradoxal, caracterizează cântul şi dansul atât
de interiorizat şi tensionat al folclorului iberic.
Ziua următoare, la Ateneu, a fost sărbătoare,
nu doar pentru că maestrul Valentin Gheorghiu aniversa 85 de ani de viaţă şi şapte
decenii de la debutul la Filarmonică, ci şi pentru că pianistul – într-o formă
incredibilă – a cântat alături de mai tineri colegi şi prieteni de mare valoare
artistică, de multă vreme reuniţi într-un ansamblu cameral excepţional. Cu
acelaşi calm aristocratic dintotdeauna, cu supleţe şi evoluţie tehnică
impecabilă, pianistul a abordat, împreună cu violonistul Gabriel Croitoru,
Sonata nr. 9 Kreutzer de Beethoven,
amplă, complexă şi ofertantă, realizată cu aplomb şi vitalitate, păstrând,
chiar şi în secţiunile lente, o anume robusteţe a expresiei, sunetul superb al
viorii relaţionând perfect cu tuşeul rotund al pianului, într-un dialog alert şi
captivant. Atmosfera s-a schimbat fundamental în Trio nr. 4 Dumky de Dvoˇrák, celor doi alăturându-li-sevioloncelistul Marin Cazacu, aducând un plus de căldură şi culoare prin
generozitatea sunetului de o frumuseţe ce se dezvăluie încă din primele măsuri,
scurtele intervenţii solistice ale fiecărui instrument şi mai ales relaţionarea
inteligentă, cu adevărat artistică în „curgerea“ de ansamblu, trecând de la
exuberanţă la dramatism, momente evocatoare sau chiar epice, cu tentă
melancolic-nostalgică, ţesând o stare de adâncă vibraţie emoţională, transmisă
publicului cu naturaleţea profesionalismului care, de fapt, se numeşte Artă. O sală plină, cu spectatori
care... ştiau bine ce ascultă, cu prea puţini oameni din lumea muzicii, dar cu
melomani împătimiţi, a ovaţionat minute în şir, bucurându-se deopotrivă de
bisurile acordate – o parte din acel Trio şi un Adagio compus cândva de Valentin Gheorghiu, cântat acum în memoria
fratelui său, reputatul Ştefan
Gheorghiu; iar maestrul sărbătorit în acea seară,
neschimbat de decenii, a dat impresia că ar fi continuat să cânte cu aceeaşi plăcere
şi (aparentă) lipsă de efort pe care le ştim de o viaţă. Mă întreb cum a fost,
în urmă cu şapte decenii, acel debut al său, sub bagheta lui George Georgescu?
Cu siguranţă deschizător al unui parcurs neafectat de „ceva“, şi ieri şi azi şi
mâine...
Foto: Romică Zaharia
