Aprilie
1926. Tinerei Isabel îi place lumina farului de pe Ianus Rock, o palmă de pământ
dintre cele două oceane, Indian şi Austral (de la Virginia Woolf până la Colin
Tolbin, farul şi lumina lui au constituit o sursă mitografică în literatură!),
ce luminează nopţile apelor nemărginite. Şi adoră dimineţile radioase, vestite
de zorii ce se ivesc aici mai repede decât oriunde pe pământ, ca şi cum acel
far ar fi fost centrul lumii. E un motiv în plus să coboare în fiecare zi spre
mica plajă stâncoasă şi să-şi ofere momente de extaz în faţa azurului fără
fruntarii, a punctului în care cele două oceane se întind precum un covor
fermecat. Acolo, pe îndepărtata insulă aparţinând continentului australian,
locuită doar de ea şi de soţul ei, Tom Sherbourne, veteran al primei conflagraţii
mondiale, în prezent paznicul farului, Isabel s-a obişnuit cu tăcerile lungi,
scandate doar de vuietul asurzitor al valurilor. Dar în acea dimineaţă, un
strigăt firav ca un zbor de pescăruş a rupt pe neaşteptate liniştea zorilor.
Acel strigăt s-a dovedit a fi scâncetul
unui bebeluş, menit să le schimbe pentru totdeauna viaţa. O fetiţă ce nu avea
mai mult de două-trei luni plângea pe fundul unei bărci aduse de valuri pe ţărmul
stâncos. În barcă se mai afla şi cadavrul unui necunoscut, care pe
parcursul cărţii
se va dovedi a fi fost tatăl ei. Reuşise să-şi salveze copila, nu şi propria
viaţă, în urma unei tentative de asasinat cu conotaţii xenofobe a familiei lui
stabilite în cea mai apropiată aşezare de pe uscat, Pointe Partageuse.
Pentru
Isabel, copila fără nume este darul cel mai preţios pe care oceanul i-l putea
face, fiica pe care şi-a dorit-o dintotdeauna – şi a ei va fi! Nimeni nu va şti
vreodată adevărul, este de ajuns să se încalce doar o regulă, pentru ea
insignifiantă, nu şi pentru un militar ca Tom, obligat contractual să semnaleze
autorităţilor de la Partageuse orice amănunt, inclusiv acea ambarcaţiune
naufragiată pe Ianus Rock, pe Plaja Epavei. Tom cedează rugăminţii înlăcrimate
a soţiei, astfel că nimeni nu va afla vreodată că fetiţa e în viaţă. Hotărăsc să
o boteze Lucy. Nu trece mult timp şi mica fiinţă, vioaie şi dornică de afecţiune,
va deveni lumina vieţii lor. Dar orice lumină generează şi umbre, ce ascund o
taină apăsătoare precum o stâncă. Fiindcă pe uscat, la Partageuse, există o
femeie care încă speră, în ciuda oricărei raţiuni. Nefericită, dar determinată.
Se conturează astfel o poveste ce explorează ceea ce e drept şi ceea ce e greşit
şi cum adesea aceste norme morale par unul şi acelaşi lucru.
Acesta este romanul
unei mame şi al unui tată şi al fiicei lor secrete, romanul de debut al
australiencei rezidente în prezent la Londra, M. L. Stedman – Lumina dintre oceane, Polirom, 2013, 355 p. (traducere din
limba engleză şi note de Anca-Gabriela Sârbu). Cartea, protagonista Târgului de
carte de la Frankfurt din 2011, tradusă în peste treizeci de limbi, a devenit
bestseller internaţional datorită epicii intense şi pline de sentimente
puternice, concentrate în acaparatorul binom iubire-vinovăţie, apte să emoţioneze,
să indigneze, să declanşeze un noian de reflecţii, să sensibilizeze clapele
sufleteşti ale cititorului, fie el şi unul supersofisticat.
Autoarea face un salt
temporal de câţiva ani, cu prilejul căruia ni se oferă coordonate preţioase ale
omului Tom, despre războiul în care a luptat, despre obsesia noroiului şi a
sângelui tranşeelor, despre sentimentul de vinovăţie al celui ce şi-a văzut
camarazii sfârtecaţi de grenade şi obuze, martor sensibil, dar aproape absent
în haosul şi frenezia Australiei postbelice. Astfel ne explicăm opţiunea lui de
a accepta postul de paznic de far, un fel de exil voluntar „departe de lumea
dezlănţuită”. Tom pune pasiune în ceea ce face, este precis în transmiterea
raportului zilnic, nu suferă de singurătate. Şi totuşi nu-i vine să creadă că o
fată tânără şi frumoasă ca Isabel Graysmark şi-ar dori să-şi petreacă viaţa alături
de el pe Ianus Rock. O insulă vrăjită,
unde timpul pare a se dilata, a se scurge mai domol, totul fiind amplificat şi
trăit nemijlocit: vuietul valurilor oceanului, al vântului peregrin fără odihnă,
lumina regulată şi securizantă a farului, natura cu ritmurile sale, şi nu în
ultimul rând, „locuitorii“ săi. Protagoniştilor Tom şi Isabel le place această viaţă, se iubesc şi
sunt totul unul pentru celălalt şi atunci când se vesteşte venirea pe lume a
primului lor fiu, se simt în al nouălea cer şi împliniţi. Dar tânăra soţie
pierde copilul, apoi pe al doilea şi pe al treilea. Este sfâşietor sentimentul
tinerei femei ce conştientizează că nu poate zămisli viaţă asupra căreia să-şi
reverse iubirea şi ocrotirea maternă – sentimentul de vid, de inutilitate, de
doliu fără mângâiere.
Venirea
acelui copilaş chiar în momentele în care durerea pentru fiii pierduţi îi mistuia
pe amândoi, supravieţuind mării învolburate de furtună şi supravegheată de
lumina farului, va fi ancora de salvare. Totodată, sosirea copilei înseamnă şi
o mare dilemă. În acel colţ de lume
uitat de toţi, unde sunt doar ei doi, orice lucru pare să capete conotaţii
diferite şi, în cele din urmă, din dragoste pentru Isabel, scrupulosul Tom hotărăşte
să închidă ochii şi urechile, ignorându-şi datoria şi conştiinţa profesională.
Decizie luată nu fără a metaboliza o seamă de întrebări. Există opţiuni care,
odată alese, înseamnă inevitabil pentru unii fericire, iar pentru alţii
nefericire. Tom încearcă, în numele iubirii pentru Isabel şi Lucy, să pună
surdină propriei conştiinţe şi amărăciuni, imaginându-şi durerea adevăratei
familii a copilei. Dar mai devreme sau mai târziu, viaţa ne cere decontul
propriilor acţiuni, şi nu arareori decontul este devastator.
„Lumina
dintre oceane“ se ţese în jurul unor teme etern umane şi mereu la fel de
fierbinţi, ca de pildă relaţia părinţi–copii; atinge şi clape „discutabile“ din
punct de vedere moral, deşi credem că cititorului îi va fi greu să se posteze
de-o parte sau de alta şi să afirme în mod net care dintre cele două mame a greşit
şi care nu, cine este „călăul“ şi cine „victima“ (incontestabil fiind faptul că
prima şi veritabila victimă a adulţilor este chiar Lucy).
Deşi autoarea impune doar opţiunea sa
narativă, are grijă să nu inducă neapărat o judecată morală, lăsându-i
cititorului posibilitatea de a opta când, cât şi cu cine să se identifice, cui
să-i dea dreptate, pe cine să învinovăţească, să înţeleagă, să dispreţuiască
sau să admire şi, în fine, pe cine să ierte. Este şi o carte despre iertare, la
urma urmelor o consecinţă a unei iubiri adevărate. O iubire nu neapărat liniară,
statornică, protectoare şi calmă, ci, dimpotrivă, uneori furtunoasă ca oceanul şi
întunecată ca noaptea, eclipsând stihia eternă a valurilor. Dar întotdeauna o
iubire menită să strălucească necontenit precum un far, alternând lumina cu
umbra.
O
iubire, rod al unei opţiuni făcute conştient de personajele romanului, cărora
autoarea M. L. Stedman le lasă întotdeauna libertatea de a alege şi acţiona în
cele mai felurite circumstanţe, inclusiv morale, la bine şi la rău. O ştire de
ultimă oră informează că un scenariu după carte va deveni în curând film în regia lui Derek Cianfrance.
