Se poartă o discuţie captivantă, neacademică, dar cu incitante profunzimi, între doi reprezentanţi ai unor generaţii deosebite ca vârstă şi formaţie. Moderatorul e tânăr, subţire, de o gravitate ieşită din comun în contextul telegenic actual, prietenos şi dornic să afle – plin de consideraţie – opiniile celuilalt, bun cunoscător al subiectului în discuţie. Invitatul – un ardelean matur cu vorba cumpănită, mărturisitor cinstit al gândurilor şi trăirilor proprii – se exprimă uşor ezitant, intimidat, parcă, de competenţa şi comportamentul ireproşabil al gazdei sale. Tema discuţiei: „Arta spectacolului – spectacolul vieţii“. Cei doi sunt: un actor renumit – Dorel Vişan – şi un jurnalist în haină preoţească – Nicolae Dima –, despre care, cum se spunea probabil cândva şi despre Larry King – vestitul moderator american, model de conduită în audiovizual –, vom mai auzi. Postul de televiziune: Trinitas. Titlul dialogurilor conduse de Nicolae Dima: „Biserica azi“.
    Biserica de ieri ştiam că, preocupându-se intens de esenţa umană şi de soarta omului, a pedepsit aspru căutările şi ideile unui Giordano Bruno sau Galileo Galilei. Replica intolerantă a cercetătorilor a venit şi ea sub forma negării vehemente a dreptului Bisericii de a se pronunţa în astfel de chestiuni. Biserica a pierdut atunci din prestanţă, dar azi câştigă teren chiar şi în ceea ce priveşte cunoaşterea ştiinţifică. O demonstrează şi seria emisiunilor „Biserica azi“ de la Trinitas. Întrebat cum priveşte televiziunea, Dorel Vişan se arată foarte prudent, pentru că au apărut emisiuni pe care nu le acceptă, în care libertatea „nu e înţeleasă“ şi nici „n-are limite“.
    (Din discuţia celor doi am ales câteva replici disparate pe care le redau unele sub altele.)
    N. D.: Nu e o contradicţie în termeni „libertatea cu limite“?
    D. V.: Libertatea fără lanţ – metaforic vorbind – nu e nimic. Libertatea e un lucru extraordinar, dar foarte periculos pentru neştiutori.
    – Vă gândiţi că libertatea televiziunilor ar trebui mai atent controlată?
    – Nu la cenzură mă refer, ci la autocontrol şi la controlul celui care plăteşte. Pe el trebuie să-l intereseze ce se face cu banii săi. Dacă vorbeşti la noi de control însă, rişti să fii acuzat că atentezi la libertatea spiritului. Teatrul şi filmul sunt locuri de întâlnire cu adevărul. Dar noi le-am transformat în orice. Inclusiv rolurile comice.
    – Comedia e un lucru serios?
    – Foarte serios. Comedia se face greu. Comedia nu e râsul. Comedia apelează la conştiinţa de sine, umorul se naşte din contrastul idealului cu o realitate minoră.
    – Ce credeţi despre guvernanţi, despre actorii scenei publice?
    – Nu sunt actori. Actorii propriu-zişi sunt propovăduitori laici. Celor la care vă referiţi adevărul le este străin. Au impresia că fac lucruri bune urmând căile răului, ceea ce e imposibil.
    – Poporul român este un popor serios? Acum zece ani eram sub semnul tragicului. Acum părem neserioşi…
    – Tot sub semnul tragicului suntem. Epocile de înflorire şi de stabilitate au beneficiat de mari conducători (Decebal, Ştefan, Mihai Viteazul…). Românii pot fi liberi când sunt obligaţi să nu-şi încalce reciproc dreptul la libertate, să aibă un obiectiv comun, să fie solidari. Libertatea ca „necesitate înţeleasă“ – cum se spunea.
    – Era preţioasă acea discretă libertate interioară pe care o aveam, chiar fiind sub papuc. Când, fără a fi dizidenţi, eram solidari.
    – Libertatea fără limite duce la brambureală. Chiar şi în poezie. Iată: avem versuri, dar poeţi şi poezie pe care s-o poţi recita – nu avem. A scăzut şi respectul faţă de limba română. Odobescu spunea: „Prea multe cuvinte într-o limbă străină sunt primii paşi spre pieire ai acelui popor.“
    …Eşti atent, cititorule ? Îţi aduci aminte? A. Camus numea Libertatea „dreptul de a spune adevărul“, iar Schiller constata că: „Şi libertatea are nevoie de stăpân“. Dumneata ce crezi?