Cartea O iubire imposibilă de Christine Angot – apărută în
anul 2016 la editura Polirom, în traducere impecabilă de Mădălin Roșioru –
analizează mai multe feluri de iubire. Ni se prezintă întâi iubirea unei femei
pentru un bărbat, apoi iubirea unei fiice pentru mama sa, dar și iubirile celor
două femei pentru alți bărbați. Prima parte relatează povestea de iubire,
scurtă dar intensă, a lui Rachel Swartz și Pierre Angot – mama autoarei și
tatăl său biologic. În ciuda momentelor fericite împărtășite, Pierre îi explică
iubitei sale ab initio, fără ocolișuri, că nu o va lua niciodată de
nevastă. Dacă ea ar fi fost mai bogată, poate că n-ar fi fost exclus să-i ceară
mâna. Această dezvăluire n-o împiedică însă pe Rachel să se lase purtată de iubirea
pentru Pierre. Când rămâne însărcinată, ea îl previne de îndată pe Pierre, care
o lasă să se descurce cum știe ea mai bine, așa cum proaspăta mamă bănuia. Așa
se face că Rachel trebuie să-și crească de una singură fetița, pe Christine
Swartz, al cărei act de naștere menționa în dreptul tatălui: „necunoscut”.
Copila
are o relație cvasisimbiotică cu mama sa, extrem de emoționantă chiar și pentru
cititorii mai puțini sentimentali. Povestea acestei copilării constituie a doua
parte a cărții. Cu „tatăl” facem cunoștință prin intermediul scrisorilor
pe care el i le adresează lui Rachel și Christinei. Autoarea folosește acest
mijloc foarte simplu și direct pentru a ne dezvălui imensa lui lașitate. Pierre
nu se îndoiește de nimic – consideră că a avertizat-o mereu pe Rachel că n-o va
lua de soție, deși nu a exclus ideea de a avea un copil cu ea. Felurite
obligații, ce decurg din căsătoria acestuia cu o nemțoaică, îl împiedică pe
Pierre să fie prezent în viața fiicei sale, așa cum ne lasă să înțelegem că și-ar
dori. Preferă să se vadă cu Christine – deja adolescentă – în weekend. Însă
aceasta este tot mai vizibil marcată psihologic de întâlnirile cu Pierre, iar
mama ei află de la o cunoștință comună lucrurile respingătoare pe care fiica sa
le îndură din partea tatălui său – acesta catadicsise în cele din urmă să-și
recunoască oficial paternitatea.
Așadar,
asemeni celor mai multe romane semnate de Christine Angot, și „O iubire
imposibilă” abordează tema incestului, real sau presupus. Autoarea îl include
în rama istoriei sale familiale, transmițând scriiturii o forță absolut
inedită. „O iubire imposibilă” este de fapt o autoficțiune exemplară, o lungă
introspecție, o succesiune de întrevederi ale autoarei cu propriul sine.
Asumându-și rolul de psihanalist, aceasta încearcă să înțeleagă ceea ce a
trăit, ceea ce a îndurat. Astfel, prin fața cititorului se derulează episoade
precum „Christine părăsește Montpellier”, „Christine devine mamă”, „Christine
are un nou iubit”, „Christine și succesul”, „Christine și editorii săi” și, în
fine, „Christine se împacă cu mama sa”. Dar autoarea nu mizează pe acest efect
idilic, ci pe probabila noastră neputință de a ne imagina suferințele morale și
fizice ale unei adolescente violate de tatăl său. Se poate însă presupune
durerea ei, putem încerca să ne facem o idee despre șocul suferit, despre
ravagiile teribile ce rămân pentru totdeauna în interstițiile sufletului unei
fete pe care un tată incestuos a vrut să-l ruineze.
Ar
trebui să fim de-a dreptul ipocriți pentru a nu pricepe nevoia sa de
reabilitare. Ar trebui să fim de-a dreptul ignoranți pentru a nu subînțelege că
scrisul este poate cel mai bun mijloc pe care l-a găsit de a se redresa. Ar
trebui să fim inconștienți pentru a nu ne da seama din peripețiile romancierei
Christine Angot cum, de la carte la carte, urmărește un parcurs terapeutic
diseminat cu capcane, izbăviri și surpări. Însă vindecarea de cancerul
incestului este la limita imposibilului.
De
data aceasta însă, Christine Angot a ajuns la un fel de capăt de linie, al
primului contact cu lumea adultă. Tatăl său, Pierre Angot, murise cu ani în
urmă, ea a cunoscut alți bărbați, a vrut să se răzbune pe mama sa posesivă, s-a
construit, s-a ruinat, s-a reconstituit și a povestit. Nu a mai rămas decât un
examen, un ultim gest: împăcarea cu mama sa, regăsirea celei care o crescuse și
o iubise atât de mult, pentru a o iubi la rândul său fără rezerve. Iertarea
celei care nu știuse să o ocrotească de tatăl său, animal de pradă. De fapt,
reconcilierea autoarei cu mama sa devine un fapt public prin editarea acestui
roman.
Originile
ebraice ale mamei romancierei, Rachel Schwartz, sunt bine-cunoscute. Se tot
vânturase acest fapt, fie și în trecere, fără a i se oferi însă o prea mare
importanță. Nu acesta, după toate aparențele, este subiectul. Și totuși,
prejudecata antisemită a produs efecte în anii ʼ50, ʼ60 ai secolului trecut
chiar și într-o țară ca Franța. Dovada acestui fapt este atitudinea cvasiostilă
a familiei lui Pierre față de tânăra sa iubită, Rachel și față de recunoașterea
oficială a copilului lor, Christine. Se observă evitarea cu orice preț a
„mezalianței” și a complicațiilor ce-ar fi decurs din acel compromis
impardonabil, inclusiv rasial. Nu puține sunt scenele în care Pierre – fiu al
unui director la Michelin, poliglot, cu diverse misiuni în Comisia Europeană –
ține să-și manifeste superioritatea de castă și de rasă față de mamă și fiică.
Acest act va culmina cu ignobila vendetă, descalificantă din punct de vedere
uman – sodomizarea propriei fiice ca expresie extremă a înjosirii, a
batjocurii, a umilirii la care puteau fi supuse Rachel, frumoasa evreică și
fiica sa, Christine. Ele sunt văzute ca subiecte „inferioare” ale relaționării
lui de odinioară, ca tânăr dintr-o familie cu pedigri, dar „vulnerabil” din
punct de vedere sentimental. Cultivat, dar antisemit. Așadar, „O iubire
imposibilă” ni se prezintă întâi ca un roman al marilor iubiri, devine apoi
roman familial, dar are o accentuată, chiar dacă subiacentă,
tentă socială și rasială. Oare cititorul trebuie să dea crezare acestei istorii
familiale? Acestei scriituri realiste, clasice, dar care vehiculează anumite
exagerări și obsesii ale autoarei? Cititorul nu are încotro, trebuie să creadă,
la urma urmelor este vorba de un roman.
Geo Vasile (n. 21 iunie
1942, București) este italienist, traducător și critic literar. Din 1994, este
membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR). Colaborator al mai multor
reviste literare, între care Luceafărul, România literară, Contemporanul.
A publicat mai multe volume de
istorie și critică literară: „Pluralul românesc. Cartea, cu prețul vieții”
(2001), „Poezia română între milenii. Dicționar de autori” (2002), „Proza
românească între milenii. Dicționar de autori” (2001), „Lumea în 80 de cărți”
(2003), „Epica analitica” (2008) ș.a.
A tradus în limba română
numeroși autori italieni: Mimmo Morina, Italo Calvino, Monaldi & Sorti,
Claudio Gatti, Umberto Eco, Giuseppe Bonaviri, Paolo Ruffilli, Marino Piazzola
ș.a.
De asemenea, a tradus în limba
italiană poeți români (în ediții bilingve): Eminescu, Bacovia, Ion Vinea, Gellu
Naum.
A primit numeroase distincții,
de-a lungul anilor, din care amintim premiul USR pentru întreaga activitate
(2012) și ordinul „Stella dʼItalia” acordat de președintele Italiei pentru
merite în promovarea limbii și literaturii italiene în România (2013).
La aniversare, redacția „Viața
medicală” îi urează: La mulți ani!
