De când cu democraţia ultimului val, schimbările
au năvălit nu doar în viaţa noastră materială şi (chiar) spirituală, ci şi în
aspectul locurilor – oraşe cu nume străvechi ajunse sub tăvălugul înnoirii cu
orice preţ. Peste un secol poate (optimismul nu ne părăseşte!), cei ce vor fi
pe-atunci vor privi doar în muzee de artă casele de ieri de prin Sovata, Arad,
Moineşti, Eforie, 2 Mai, pe care, iată, le vedem astăzi adunate buchet în
expoziţia de pictură a artistului plastic Dumitru
Macovei, de la Galeria Orizont din Capitală (deschisă până la 10 iulie
a.c.).
Născut
în 1953, în satul Solonţ din judeţul Bacău, pictorul a urmat Şcoala de Artă
Murală din cadrul Patriarhiei Române şi Universitatea de Artă Bucureşti, fiind
din 1996 membru al UAP din România.
Cu
expoziţii personale (începând cu anul 1993) şi colective în ţară şi străinătate,
cu lucrări de artă monumentală la Complexul Brâncovenesc – Râmnicu Sărat,
Capela Arhiepiscopiei – Arad, Mânăstirea Vlădiceni – Iaşi, Biserica Colţea –
Bucureşti, la Herţa (Ucraina), Dumitru Macovei este deţinătorul Premiului naţional
pentru artă sacră acordat de UAP Bucureşti (2002) şi Premiul filialei UAP Bacău
(2010).
Lucrările din actuala expoziţie par înveşmântate
în albastru (din care senin de cer, din care vară?), în verde blând care n-a
aflat de toamne, în galben (al zidurilor, ca de monedă veche de tezaur dacic), în
curcubeu de miresme al florilor din pajişti, din grădinile de floare ale
caselor de ţară cu pridvor, cu pomi încărcaţi de promisiuni de rod, cu fântâna
sfinţită de izvoare de adânc.
Document şi mărturie solară despre locuri cu
oameni (aceştia ghiciţi doar din „portretul“ caselor surprinse de ochiul
artistului în tăcuta lor alcătuire ca o invitaţie la tihnă), pictura lui
Dumitru Macovei se înscrie în linia clasică a artei româneşti ca o prelungire
prin/peste timp a dăinuirii luminii alcătuitoare de imagini familiare,
metaforic ilustrate cu trimiteri în poveste.