(...) Călugăr ieromonah slujitor la mânăstrirea Cernica, Ignatie Grecu se află la a opta carte de poezii. LACRIMI DE MĂRGEAN. Rondeluri este expresia preţuirii pe care poetul o are pentru cuvântul înduhovnicit, inspirat, pentru tainica transmigrare a materialităţii aceluia în spiritualitatea perenă a poeziei. Căci, aşa cum ţine să ne prevină poetul, identificându-se: „Rondelul nu e joc. E artă!/Mă regăsesc deplin în el./Minunea unui sfânt rondel/Învie orice lume moartă“. Ieromonahul I. Grecu face apologia frumuseţii Creaţiei prin exprimarea cvasimuzicală a acestei vechi specii poetice, fie înflăcărându-se şi însufleţindu-se peste poate, fie uimindu-se şi smerindu-se în reculegere şi visare.Făcându-şi ucenicia la marea şcoală a poeţilor români – Eminescu, Blaga, Goga, Voiculescu, Pillat, Ion Vinea – şi a celor italieni din veacul XX, Ignatie Grecu este un peisagist de excepţie de talia unui Grigorescu, Luchian sau Andreescu (ut pictura poesis): „Rodie coaptă,-nserarea,/O sfâşie păsări în zbor./Picură tristeţe un nor./Purpură veche e marea.// Rănită ades de picior,/Sub frunze doarme cărarea./Rodie coaptă, -nserarea,/O sfâşie păsări în zbor.//Luceafăr de aur pare-a/Înmuguri pe cer călător./Privind către el din pridvor,/ Mă umple naltă visarea.//Rodie coaptă, -nserarea!...“ Nicicând mai adevărat aforismul „Le paysage c’est un état d’âme“ ca în poezia cultivată de Ignatie Grecu. Cu toate simţurile-n alertă, poetul panoramează asfinţitul cerului deasupra mării, coborând pe pământ şi urcând din nou la cer, cercetând corespondenţe între purpura mării, aurul hiperionic şi rumeneala rodiei, simbol creştin al bisericii care, aidoma acelui fruct cu multe seminţe, adună la un loc toţi credincioşii. Cam toate rondelurile descriu acest balans contradictoriu, antinomic (ca la Petrarca, de pildă), a se vedea rondelul „Lin, stânjenelul“, de împlinire şi renunţare, de coborâre şi ascensiune, de naştere şi ofilire, de alinare a amarului şi primenire a cugetului, de germinaţie paradisiacă (eminesciana „Insulă a lui Euthanasius“) şi sfârşit inexorabil. Mistuirea vegetalului este sinonimă cu cea a vieţii. Scrutând „noiane de cuvinte“, Ignatie Grecu alege „floarea, ineditul“, esenţa pură spre: „Vom depăna mărgeane de cuvinte/Despre Cuvântul care nu se trece.“ Este vorba de un colorist ce dă cuvintelor noima lor primordială de lexeme religioase: „Lumina care vine-n dar/E-atât de alinătoare./Îmbracă toamna codrul iar/Cu purpuri şi stihare.// Ambrozie şi licoare/Îmi umple sufletul amar,/ Aduce-ţi-voi cântare/Cu mult mai dulce, şi mai clar,//Îmbracă toamna codrul iar...“. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.