Dr.
Francisca Stoleru, o talentată autoare de beletristică, una dintre cele mai
active în cercul de medici scriitori de limba română ce trăiesc în Haifa
(Israel), a debutat în literatură în anul 2001, la 30 de ani după ce se
stabilise în acel oraş–port mediteranean, unde a lucrat ca medic de familie
într-o policlinică. Prima sa ieşire în public, ca scriitoare, a fost cu volumul
de nuvele „Cuibul de viespi“, apoi cu încă cinci cărţi dintre care una tot de
proză scurtă, celelalte fiind romane.
Acum ne aflăm în faţa unui nou volum semnat
de dr. Francisca Stoleru, Dansatoarea de flamenco, apărut, ca majoritatea celor
anterioare, la editura 24:ORE, din Iaşi. De data aceasta, autoarea a recurs la
o manieră literară mai aparte. În aparenţă, e vorba de două povestiri, ca două
râuri cu obârşii diferite în spaţiu şi timp; ele curg (aparent) total
independent unul de altul, dar, la un moment dat îşi unesc cursurile. Ceea ce şi
explică de ce întreaga scriitură este compusă din scurte capitole care
alternează, unele având ca marginal numele oraşului Tel Aviv, unde trăieşte tânăra
dansatoare Iris, iar celelalte „Confesiunea lui Nathaniel“.
Fluxul narativ ce o are în prim-plan pe
Iris, cea care ne împărtăşeşte povestea ei, se desfăşoară totalmente în zilele
noastre. O cunoaştem în ajunul inaugurării şcolii de dans pe care o va conduce şi
unde doritorii vor putea învăţa „dansuri de salon şi flamenco“. Este punctul
culminant al carierei ei de până atunci. Din copilărie a fost atrasă de dans,
de balet, dar mai ales de flamenco, acest gen de dans andaluz, atât de frumos,
dar şi atât de greu de interpretat. A terminat şcoala, a devenit o dansatoare
bună, apărea în spectacole, dar încă nu era o virtuoză, o stea printre interpreţii
de flamenco. Tocmai atunci, pe când se afla încă la cumpăna existenţei, a rămas
fără părinţii care o crescuseră cu toată dragostea şi alături de care nu
avusese griji; aflaţi în străinătate ca turişti, au pierit într-un accident.
Fapt care, pe lângă suferinţa sufletească pricinuită, a lăsat-o pe Iris singură
şi nepregătită în faţa tumultului vieţii. Unicul sprijin i-au rămas bunicii, la
care s-a şi refugiat un timp. Dar, la un moment dat, a înţeles că trebuie să-şi
ia viitorul în propriile mâini. Viitor ce pornea de la convingerea că e născută
să fie dansatoare – o artistă adevărată, dintre cele mai bune. Aşa că, deşi nu
mai avea decât puţine mijloace materiale, a plecat la Sevilla, unde s-a înscris
la şcoala condusă de una dintre cele mai bune interprete de flamenco. Cursurile
durau opt luni, dar Iris avea să rămână acolo vreo opt ani. Căci, după ce a
terminat învăţătura, a devenit solista unui ansamblu ce evolua la un cunoscut
restaurant frecventat de turişti. Acolo a fost văzută de un coregraf de la Opera
din Barcelona ce căuta interprete de flamenco pentru spectacolul „Carmen“, pe
care îl pregătea. Aşa că după patru ani petrecuţi în Sevilla, Iris a plecat la
Barcelona, unde a devenit solista baletului în opera lui Bizet. A fost un mare
succes, care i-a prelungit cu încă vreo patru ani şederea pe meleagurile
catalane.
Dar viaţa nu se rezumă doar la atât, ci i-a
oferit acestei tinere situaţii şi trăiri care au supus-o la mari încercări. Încă
pe când era în ultimele clase de liceu s-a îndrăgostit de un coleg, „vedeta“ şcolii,
arătos, mare sportiv, dar egoist şi lipsit de caracter. Iubirea ei sinceră s-a
prăbuşit într-o profundă deziluzie, ale cărei sechele n-au părăsit-o mulţi ani.
Apoi, la Sevilla, între ea şi coregraful care o chemase s-a înfiripat o dragoste,
care şi ea s-a dovedit amăgitoare. Abia când a revenit în ţara ei l-a
re-cunoscut pe un alt fost coleg de liceu, care încă de pe atunci o iubea, dar
era prea timid spre a-i atrage atenţia. În cei zece ani ce trecuseră de atunci,
el s-a schimbat mult, a devenit un cunoscut specialist în telecomunicaţii,
autor al unor importante invenţii, dar încă păstra aceleaşi sentimente pentru
Iris. Reluată pe un cu totul alt plan, relaţia lor s-a transformat într-o
dragoste puternică, temeinică, dragoste care a ajutat-o să se reinventeze,
aducându-i dansatoarei de flamenco adevărata linişte sufletească, de unde îşi
poate trage seva fericirea.
Celălalt curs narativ al cărţii, „Destăinuirile
lui Nathaniel“, reconstituie povestea cu iz exotic a unei fete evreice, pe
atunci în vârstă de patru ani, ajunsă dintr-o joacă de copil în şatra unor ţigani,
care nu o răpiseră, ci se treziseră cu ea într-una din căruţele lor. Se
întâmpla asta îndată după Primul Război Mondial, în România, pe meleaguri
maramureşene. Aşa s-a întâmplat că mica evreică Dora a trăit printre acei
nomazi, a crescut în mijlocul lor, devenind aidoma lor. Totuşi o mică stea de
aur în şase colţuri („Steaua lui David“) pe care o avea de la mama ei, atesta că
ea provenea din altă etnie. Totul ar fi decurs conform traiului celor alături
de care crescuse, dacă bulibaşa n-ar fi vrut să i-o dea de nevastă pe Dora
fiului său, pe care ea însă nu-l voia. Cum şatra poposise într-un orăşel din
Moldova, fata s-a folosit de micul său talisman, solicitând adevăraţilor ei
coreligionari să o salveze. Aceştia au primit-o şi au încredinţat-o doamnei
Estera, o femeie bogată şi foarte inimoasă, în casa căreia a rămas. Peste câţiva
ani, i-a dat o zestre şi-a măritat-o cu un croitor sărac, iar după nouă luni a
devenit mama unui băieţel pe care l-a numit Nathaniel (Cel dăruit de Dumnezeu).
Curând însă, soţul ei s-a îmbolnăvit de TBC şi a murit, Dora şi fiul ei rămânând
în grija doamnei Estera. A venit războiul, holocaustul, iar evreii din acel orăşel
moldav au fost deportaţi în Transnistria, unde, alături de mulţi alţi evrei şi-au
găsit moartea şi doamna Estera, şi Dora. Pe Nathaniel l-a luat un profesor,
care mai avea în grijă şi alţi copii şi, de îndată ce a trecut urgia războiului
nazist, a reuşit să plece cu ei, clandestin, în Ţara Sfântă.
(…) Într-o noapte, Iris – care mai avea
câteva săptămâni până i se încheia contractul cu Opera din Barcelona – a primit
un telefon: murise bunicul. A plecat urgent la înmormântare şi atunci bunica
i-a spus că cel care tocmai dispăruse i-a lăsat o cutie de lemn lăcuit pe care
ea nu trebuia să o deschisă, ci doar să i-o dea nepoatei, lui Iris. Ce a găsit
ea acolo, n-am să relatez aici: las cititorului plăcerea de a descoperi singur
taina bunicului. Cea care leagă la un loc firele aparent disparate din care e ţesută
această povestire.
Cu „Dansatoarea de flamenco“, dr. Francisca
Stoleru îşi reconfirmă talentul de povestitoare care, cum se ştie, e o condiţie
sine qua non pentru orice adevărat scriitor. La care se adaugă acurateţea cu
care ea a păstrat, peste ani, nealterată, ba chiar mereu îmbogăţită, limba ţării
în care s-a născut şi s-a format şi în care îşi scrie şi astăzi „poveştile“
culese cu dibăcie din realitate, pentru a le reda o nouă viaţă în literatură.
