La recentul congres al educaţiei, ministrul
de resort declara că, în urma încheierii lucrărilor, speră să se schiţeze un
plan strategic coerent, pe 10–15 ani, cu măsuri „din interiorul sistemului“. A
fost invitat la congres şi un specialist din Finlanda, consilier pe problemele
educaţiei, cunoscute fiind succesele ţării nordice în acest domeniu. Ministrul
român precizează însă că el nu este adeptul schimbării, ci al „normalităţii“.
Pe urmele normalităţii am pornit şi noi, cu
ajutorul unor secvenţe radio de azi şi de ieri. O normalitate care, departe de
a nega importanţa „infrastructurii“ pe care progresul ştiinţific şi tehnic o
pune la dispoziţia şcolii, aşează omul, adică educatorul, dascălul model,
înaintea tuturor „tehnologiilor“. Rememorăm secvenţe.
Aflăm,
de pildă, cu bucurie, că la Grădina Botanică „Vasile Fati“ din Jibou se încearcă
reînvierea unor specii locale de pomi fructiferi, mult mai rezistente la dăunători
decât speciile „de import“. Trecem peste faptul că secvenţa de la Jibou merita
un radio-reportaj propriu-zis şi nu o simplă convorbire cu actualul director,
dar căutătorii normalităţii ar trebui să ştie că Vasile Fati, întemeietorul, a
fost un excelent profesor de liceu care a făcut Grădina fără sponsori sau finanţări
externe, lucrând însă în echipă cu un grup compact de muncitori din Jibou –
elevii săi. Aproape la fel cum la Macea, în judeţul Arad, învăţătorul satului,
Pavel Covaci, a creat, tot fără ajutor extern, împreună cu toate generaţiile de
elevi ai săi, un parc dendrologic ieşit din comun. Pe lângă faptul că înfăţişa
scene din istoria universală şi din cele mai cunoscute opere literare, minunea
verde de la Macea găzduia arbori exotici pe care (un „amănunt“!) sătenii îi
acopereau iarna cu cojoace, ca să-i apere de frig.
Boierul
Başotă, un fel de ministru al învăţământului pentru satele lui, l-a chemat pe
Eminescu să predea filosofia şi a angajat, ca profesori de limbi străine,
educatori de marcă din ţările respective. Absolvenţii acestei şcoli se numără şi
astăzi printre premianţii Moldovei, cei mai mulţi îşi au numele înscris în
analele Academiei Române.
Cu
ani în urmă, ani luminat de „normalitatea“ lui Spiru Haret, într-un sat de
dincolo de Prut, un tânăr absolvent al şcolii normale aduna neştiutorii de
carte indiferent de vârstă şi făcea un fel de învăţământ simultan,
personalizat. Munca era grea şi tânărul îşi dorea un ajutor. Credea că l-a găsit
în persoana unui elev talentat, care, după ce în doi ani şcolari a absolvit
patru clase primare, a urmat cu brio cursurile şcolii normale de la Chişinău şi
acum revenea în sat. „Vechiul“ învăţător a privit admirativ diploma acestuia,
apoi i-a cerut noului să se supună probei „la clasă“. Absolventul şi-a dovedit ştiinţa,
dar, în final, un puşti mult prea sâcâitor a reuşit să-i înnegureze chipul.
Pentru această vagă reacţie, „examinatorul“ a conchis: „Pe un învăţător bun
nu-l pot supăra copiii. Alege-ţi alt drum“. Cu părere de rău, cel „nou“ l-a
ascultat. A trecut timpul şi, la 60 de ani de la această scenă, la „Coloane“,
lângă Universitatea Bucureşti, avea loc una din întâlnirile foştilor elevi
(deveniţi între timp personalităţi de marcă: cercetători, conducători de
comunităţi, făptuitori de acte eroice pe front şi în afara lui) cu „învăţătorul“,
care venea, ca de obicei, însoţit de familie şi de fostul cofetar al şcolii. Se
mira cineva că „învăţătorului“ încă i se cereau sfaturi? Şi asta nu doar pentru
că el devenise între timp „profesor universitar, doctor docent“, ci pentru că,
începând de la 19 ani, demonstrase „la clasă“ că e un învăţător bun.
Normalitatea
se vede, domnule ministru, are rădăcini adânci în oameni. Şi cum făcea, oare,
Spiru Haret, de reuşea să discute, în scris sau oral, cu toţi învăţătorii? Nu îşi
alegea oare oamenii numai dintre cei care nu se supărau niciodată pe copii? 
