Onorând aşteptarea ca „stare de veghe“,
această scurtă recenzie îl prezintă pe laureatul din 2011 al diplomei de
excelenţă a Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă: dr. Gh. M. Petre Frăsineanu. Volumul VIAŢA ŞI MOARTEA ÎN STAŢII FACULTATIVE,
apărut recent, descrie răgazului coordonata sa perenă. „Staţia“ călătoreşte către
spirit, pornind din universul banal şi reamintindu-ne vorbele lui Constantin Brâncuşi:„La simplité est un but dans l’art“.
În anul 2000, începând rezidenţiatul de
anestezie şi terapie intensivă la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, am
intrat în familia profesională aflată atunci sub autoritatea dsale. Neobosit,
calm, dr. Gheorghe Petre a condus cea mai mare reanimare a ţării fără să-şi
uzeze nici măcar o clipă zâmbetul. Căci este nevoie de multă forţă pentru a râde
zilnic morţii în nas. Pentru mine, întruchipează şi azi izvorul profund românesc
al „hazului de necaz“. La un congres fiind, l-am întrebat, după ieşirea la
pensie, de ce nu a mai venit pe la spital. Răspunsul a venit prompt şi mucalit:
„Ce, domnişoară, n-am venit destul cincizeci de ani la spital? Sau îţi pare rău
că am scăpat cu viaţă?“. Fără să fie o structură profund religioasă, dr. Gh.
Petre a primit „de Sus“ binecuvântarea unei vieţi lungi şi roade spirituale
deosebite: pictura şi scrisul.
Cartea de faţă se constituie ca expresie
sublimă a calităţii fundamentale a autorului: aceea de martor existenţial.
Chiar dacă în prefaţă se afirmă că „gărzile de noapte“ şi „gravitaţia Pământului“
au scurtat viaţa medicilor de la Floreasca, doctorul Petre primeşte timpul
biologic necesar pentru a consemna despre ideea de răgaz, despre viaţă şi
moarte şi despre miraculoasa lor succesiune.
„Preceptele scrise au fost şi sunt necesare
pentru asigurarea convieţuirii şi îmblânzirii vieţii terestre“ – iată crezul
autorului. Cartea se sprijină profund pe definiţia spiritualităţii, care pare a
fi „responsabilă de existenţa vieţii pe Pământ“. Spiritul „se aseamănă cu forţele
energetice care ţin Pământul şi planetele universului sudate“.
Găsim, de asemenea, raiul şi iadul, inedit
definite de autor ca părţi ale vieţii umane. În prima parte a călătoriei sale,
Adam se află în rai, în deplinătatea forţelor, ca mai apoi să descrească fizic şi
intelectual, intrând în iad. Moartea nu aduce nimic tragic, ci „stă în jurul
vieţii pentru a interveni în timp util pentru asanarea resturilor rezultate după
sfârşitul ei“. Se comportă „bezmetic“, dar „are sprijinul vieţuitorilor“.
Interesantă este şi percepţia conexiunilor între
universul uman şi lumile celorlalte creaturi. Astfel, „toate fiinţele Pământului
născute din sămânţă au sentimente asemănătoare omului“, cu condiţia „ca acesta
să fie preocupat de a le descoperi, de a intra în intimitate şi în rezonanţă cu
psihicul lor“. Sensibil la dimensiunea fantastică a întocmirii naturii, dr. Gh.
Petre afirmă că „fenomenele universale susţin credinţele inventate pe Pământ“.
O
lectură mai mult decât interesantă, o carte fără eroi sau amănunte picante, un
text scurt, făcut anume pentru cititorii grăbiţi din viitor. Ne aflăm, fără îndoială,
în faţa unui document, dar şi a unei cărţi-zâmbet şi portret. Astfel se zugrăveşte,
cu umor, pe el însuşi, medicul Gheorghe Petre, trăitor al unei jumătăţi de veac
la „punctul zero“ al medicinii intensive.
„Sunt
la vârsta când se pare/De-am să mor e şi normal/C-am trăit în disperare/Şi-am
muncit cam anormal.“