Navetistă
între Milano (se află în conducerea staffului editurii Rediviva) şi insula
Malta, unde locuieşte cu familia, Ingrid
Beatrice Coman (n. 1971, Tecuci) este o scriitoare româncă ce poate scrie
cu uşurinţă în trei limbi: italiană, engleză şi, fireşte, română. Autoare a
patru romane şi a mai multor nuvele şi eseuri în reviste şi antologii europene,
este una dintre vocile cele mai autorizate din literatura diasporei noastre.
Temele sale preferate pivotează în jurul destinului unor oameni mărunţi,
anonimi, inocenţi, confruntaţi cu marile traume provocate de istoria
contemporană maşteră. Exemple: războiul sângeros din Afganistan repovestit de
locuitorii din Kabul (La città dei
tulipani – Oraşul lalelelor), gulagul sovietic, ale cărui atrocităţi au
fost date în vileag, printre alţii, de Soljeniţîn sau Herta Müller, retrăit
epic în Té al samovar – Ceai la
samovar. Nu puteau lipsi dramaticele şi de cele mai multe ori terifiantele
episoade numite „evenimentele din decembrie“ 1989 din România (Per chi crescono le rose? – Pentru cine
cresc trandafirii). Dodici più un angelo
– Doisprezece plus un înger sugerează în chip metaforic direcţia greşită în
care merge lumea, groapa comună finală, decăderea până la aneantizare a
valorilor spirituale, anticipată, printre alte mari spirite vizionare, de
gânditorul şi poetul Giovanni Paolo II, un papă care a pătimit asemeni
Mântuitorului şi care şi-a iertat, ca şi El, duşmanii de moarte.
În
cele ce urmează ne vom referi la cea mai recentă carte a lui Ingrid Beatrice
Coman, Satul fără mămici. Il
villaggio senza madri (Rediviva Edizioni, 2012). Este vorba de zece
povestiri (texte în limba română şi în italiană), protagoniştii fiind zece
copii, băieţi şi fete din provincia românească sau, cum se mai spune, din
România profundă, abandonaţi de unul din părinţi sau de amândoi cu speranţa că
braţele lor de muncă puse în slujba unor familii din Occident aflate la mii de
kilometri vor aduce în casa părăsită mult invocatul trai decent. Speranţa de a
face pasul de la supravieţuire la o viaţă în paradigmele civilizaţiei şi
umanului lasă în urma ei de multe ori traume ale disperării: singurătate, înstrăinare,
destrămarea ţesutului afectiv, dor, o rană pe care nicio frunză de muşcată din
lume nu o vindecă.
Meritele
prozatoarei sunt multiple, începând cu abordarea unei teme de o actualitate
stringentă, sondarea universului psihic fraged, dilematic al unor copii, mai
curând maturizaţi prin forţa lucrurilor, aşadar trestii gânditoare ce se apară de rafalele abandonului, plăsmuindu-şi
mai mereu un punct de sprijin concret sau imaginar, un substitut de parcurs al
celor plecaţi şi înlocuiţi de felurite tanti, mătuşi, bunici etc.
Deosebit
de grijulie se dovedeşte autoarea – aici experienţa şi talentul narativ îşi
spun cuvântul – în a evita melodrama, în avantajul relatării realiste a stării
de
fapt, aceeaşi şi mereu deosebită, nuanţată de la caz la caz. Fluenţa naraţiei
este uimitoare, atât în română, cât şi în italiană, adesea poematică şi emoţionantă;
în plus, felul de a fi al oamenilor, viaţa de zi cu zi, atmosfera tipică pentru
lumea satului nostru, pe cât de arhaic şi umil, pe-atât de prolific şi plastic
ca peisaj uman, sufletesc, lingvistic au rămas pentru scriitoarea Ingrid
Beatrice Coman obsesii ale propriului imaginar, ale tablourilor vivante ce se
succed de-a lungul cărţii. Ea scrie ca şi cum ar fi trăit în toate acele sate
pe care le zugrăveşte fără să le numească, spre deosebire de mulţi scriitori
din ţară, multipremiaţi şi răsfăţaţi ai saloanelor internaţionale de carte,
pentru care tematica rurală nu există sau a devenit prea puţin interesantă
pentru a cuceri marile edituri.
Fiecare
din cele zece povestiri se edifică în jurul unui nucleu semantic, al unei
poante purtătoare de mesaj şi semnificaţie. Florin din „Alfabetul ştirb“, din
pricina plecării mamei în străinătate, sare premeditat, în caietul de teme,
litera m de la mamă. Iată ce explicaţie
îi dă el învăţătoarei: „Ce ştiţi dumneavoastră! îi răspunse într-un târziu
Doamnei, care începuse să fie supărător de insistentă şi al cărei parfum îi
înnoda un gust amar în gât. Lăsaţi-mă-n pace, adăugă, în şoaptă, aplecat peste
caiet cu un gest protectiv, ca nu cumva femeia să-i strecoare vreo literă în
spaţiile albe. Nu mai e mult şi-o să vină mama. Şi-atunci om pune toate m-urile la locul lor...“.
Liliana,
ce ne aminteşte, nu ştim de ce, de Cosette din „Mizerabilii“, simte absenţa
mamei „ca un nor des şi înecăcios şi în jurul ei crescuse un zid de apăsătoare
tăcere...“. Se simţea străină şi umilită, tot timpul trebăluia în primul rând
pentru ceilalţi din casă, trebuia să răspundă mereu da „ordinelor“ primite (făcea curat, călca, spăla vasele scotea apă
din fântână etc.). Iată însă că într-o bună zi, pe când se întorcea pe uliţă cărând
găleata de apă, se declanşează în sufletul ei un resort al nesupunerii, apt s-o
facă să refuze, să nu-i mai fie frică nici de câini şi nici de oameni: „O altă
Liliană crescuse, într-o clipă, sub căciuliţa de lână roşie, şi fata luă găleata
şi se îndreptă spre casă cu un pas nou“.
Dacă
Liliana mai are un dram de speranţă, Luminiţa, ce-o aştepta pe maică-sa de
patru sau cinci ani, mereu în preajma Crăciunului, înţelege în fine, din şuşotelile
bunicilor, că mama ei nu se va mai întoarce fiindcă s-a măritat în străinătate şi
are şi-un prunc. Luminiţa se resemnează şi încearcă s-o ierte pe maică-sa,
fiindu-i... milă de ea: „singură, acolo, printre străini, biata de ea“.
Cătălin
cel bălai şi cârlionţat rămâne doar cu bunicul după plecarea lui mami Alina. Trăieşte
din amintirea şi îmbrăţişările mamei sale ca un îndrăgostit de prezenţa ei
fermecătoare. Alina plecase împinsă de „nevoi şi ţara asta fără viitor“, sfătuită
de „un domn bine îmbrăcat“, dar şi autopedepsindu-se (spre a munci şi trimite
bani) fiindcă într-o seară nu mai avusese nici măcar o cană de lapte pentru
copil. Cătălin îşi dă seama în mintea lui de vârsta grădiniţei că el e de vină
pentru plecarea mamei, pentru căniţa aia de lapte pe care n-o mai primise ca de
obicei. Acum, după ceva timp, din banii trimişi de mami, bunicul putea să
cumpere lapte din belşug. Aşadar: „Acum avem lapte mamă, poţi să te întorci“
caligrafiază cu litere de tipar Cătălin, eventuala scrisoare şi sfârşitul emoţionantei
poveşti de viaţă din realitatea tangibilă, imediată a României.
Încheiem
glosele noastre în jurul acestor povestiri cu mesaj încorporat printr-o probă
de artă a monologului interior ce ne aminteşte – toute proportion gardée –
de Raymond Carver, Pirandello, Rebreanu, Mihail Sadoveanu etc. Lisa din
povestirea „O lume perfectă“ (în care recunoaştem identitatea autoarei şi
dulcele stil clasic al scriiturii care a revenit în forţă în proza
euro-americană de azi) îşi continuă gândul: „Poate că lucrurile stau exact
invers. Cu cât renunţi la mai multe cu atât ţi se dau mai puţine şi dacă îţi
ascunzi speranţele într-un sertar prăfuit, de teamă să nu ţi le fure careva,
s-ar putea să nu le mai găseşti nici tu. Înţelese că sufletul ei avea o nevoie
disperată să spună lumii ce-i lipsea şi ceea ce o făcuse să pară o fetiţă
puternică în ochii celorlalţi era, de fapt, înfrângerea ei cea mai cruntă“.
O
singură sugestie ne permitem în privinţa echivalării italiene a cuvântului dor, altfel intraductibil. Personal
prefer formei din carte (voglia di,
nostalgia di) expresia anelito.
