Întâmplător sau nu, „Anul Verdi“ s-a
deschis, la sala Radio, în preajma zilei de 27 ianuarie, când se împlineau 112
ani de la nemurirea compozitorului italian, onorat însă, în 2013, la
bicentenarul naşterii, aşa încât, până la 10 octombrie sau poate chiar până la
finele anului, ne vom bucura de posibile evenimente dedicate maestrului,
ascultând, deci, parte dintre creaţiile sale atât de iubite în întreaga lume.
Astfel, s-a programat, în concert, opera Don
Carlo, desigur în varianta italiană, majoritatea interpreţilor debutând cu
acel prilej, fie în rolurile respective, fie, în cazul binecunoscutului David
Crescenzi, pentru prima oară la pupitrul Orchestrei Naţionale. Şi cred că orice
comentariu trebuie să înceapă tocmai cu acest aspect, pentru că experimentatul
dirijor a făcut adevărate minuni, reuşind să cucerească instrumentiştii, să le
insufle dorinţa de a se implica efectiv pentru a concretiza concepţia sa asupra
partiturii. Rezultatul: evoluţia excepţională a ansamblului, care a sunat
impecabil, a construit planurile expresive şi de culoare într-o manieră demnă
de marile orchestre, cu atacuri precise şi fraze ample, fără decalaje sau „scăpări“,
devenind, în acea seară, personajul principal. Se poate spune că dirijorul a
„simfonizat“ abordarea lucrării, astfel încât, după foarte multă vreme, am
(re)descoperit ONR, capabilă să realizeze pagini de o frumuseţe impresionantă,
spectaculoase (în special la suflători) sau încărcate de trăiri interiorizate şi
frământări dramatice, chiar dacă uneori vocile soliste au fost „acoperite“
(ceea ce, în unele cazuri, a avut un efect… benefic). Cu o gestică fermă, clară
şi sugestivă, cu un anume calm şi echilibru, inducând siguranţă şi totodată
fluenţă discursului şi desfăşurărilor muzicale, dirijorul a condus, fără
partitură, cu o rigoare ce impune şi respect şi admiraţie, subliniind şi
reliefând „zone“ poate în alte interpretări trecute neobservate, „ţinând în mână“
într-o manieră impecabilă întreaga derulare a operei, relaţionând permanent
orchestra, corul (pregătit de Dan Mihai Goia) şi soliştii, ovaţiile unui public
entuziast şi aplauzele ansamblului răsplătindu-i deplina reuşită, într-o
interpretare (din acest punct de vedere) de mare clasă.
În ce priveşte distribuţia, „mirările“ s-au
născut în clipa când s-au anunţat soliştii, pentru că, în afară de câteva excepţii,
se ştia că vor evolua ca într-o seară „de serviciu“, fiecare după posibilităţi şi
înzestrări, dar nicidecum la nivelul unui eveniment ce inaugura „Anul Verdi“. Ştiam
că soprana Carmen Gurban va fi o excelentă Elisabeta de Valois, glasul său
generos, sensibilitatea, eleganţa şi ardenţa cu care cântă regăsindu-se, şi de
această dată, poate mai rezervat în prima parte, dar împlinite în ultimul
tablou, fără a lăsa publicul să simtă că… debuta în rol. Bănuiam că baritonul
Ionuţ Pascu îşi va etala din nou vocea cu impetuozitate, surpriza plăcută fiind
(în sfârşit) frazarea adecvată şi încercarea de a emite acutele corect (chiar
dacă s-a simţit efortul), precum şi dorinţa de a conferi expresie şi sens
replicilor (dar încă lipsesc accentele), aria finală rămânând însă destul de ştearsă,
fără relief, tocmai din cauză că modul „cerebral“ în care tratează orice
personaj îl văduveşte de anvergura cerută, de trăirea vibrantă, având însă
prestanţa Marchizului de Posa. „Atacând“ dificilul rol al regelui Filip, basul
Sorin Drăniceanu a avut curajul să accepte provocarea şi să rezolve partitura
cu acurateţe şi intenţii interpretative demne de laudă, glasul său masiv,
penetrant, asigurându-i o prezenţă reală
în „economia“ operei. O subliniere
specială se cuvine unor tineri care, în intervenţii scurte, s-au impus atenţiei
şi aprecierii unanime – basul Octavian Vlaicu, un impozant Călugăr, incisiv şi
convingător, într-un progres remarcabil sub toate aspectele, şi tenorul Liviu
Indricău, un Herald ale cărui secvenţe, complet „descoperite“ (pentru că
evoluează fără suportul orchestral), au reliefat calitatea deosebită a glasului
condus cu îngrijire, perfect adaptat scriiturii, luminos şi penetrant deopotrivă.
Basul Horia Sandu a susţinut corect rolul Marelui Inchizitor, soprana Rodica
Vică a fost… inexistentă în Tebaldo şi extrem de nepotrivită în Vocea din cer
(neavând nici puritatea, nici capacitatea de a creiona acea linie serafică),
iar mezzosoprana Andrada Roşu (Principesa Eboli) şi tenorul Daniel Magdal (Don
Carlo) ne-au chinuit teribil prin agresivitate, stridenţă, neglijenţă în cânt şi…
multe altele, misiunea de omogenizare a unei asemenea echipe fiind aproape
imposibilă.
De ce nu au fost invitaţi doar solişti cu
adevărat de valoare este, probabil, o întrebare retorică. Cert este că
performanţa devine cu atât mai spectaculoasă cu cât, în asemenea condiţii, fără
Don Carlo, fără Eboli, fără… alţii, dirijorul David Crescenzi, Orchestra Naţională,
în mare măsură Corul Radio, precum şi câţiva solişti, au reuşit să ofere totuşi
o seară Verdi de mare frumuseţe şi încărcătură emoţională, într-o operă „şlagăr“
gustată de spectatorii care, deşi nu au umplut sala Radio (iar la pauză au
plecat mulţi, ca să „prindă“ ultimul autobuz…), erau, cu siguranţă, iubitori
împătimiţi ai genului liric. Şi tocmai de aceea, strigătele de „bravo“ adresate
cu convingere şi acolo unde nu era cazul (ba… dimpotrivă!) au contrariat, dar
cu siguranţă cei care ne-au oferit momente de superbă şi adevărată interpretare
au meritat să fie aplaudaţi minute în şir, la finalul unui concert în care, sub
bagheta unui dirijor de talent, care ştie ce vrea, cum şi ce să ceară,
orchestra a renunţat la detaşarea obişnuită şi a „cântat“ în cel mai bun sens
al cuvântului – şi poate a fost marele câştig al serii, pe lângă debutul
fulminant al lui David Crescenzi la pupitrul ansamblurilor Radio…
Foto: Romică Zaharia
