Dr. Eugenia GROSU-POPESCU
miercuri, 28 noiembrie 2012
Acum 48 de ani, în clădirea primăriei din
Vâlcele (judeţul Buzău), lua fiinţă un post de radio comunal. A emis constant şi
e încă în funcţiune (şi-a sărbătorit de curând ziua de naştere). E un radio
utilitar, cum aveau mai demult şi studenţii în unele centre universitare,
„radio la difuzor“. Cel din Vâlcele transmite zilnic ştiri şi anunţuri despre
târguri şi pieţe, despre toate evenimentele care prezintă interes pentru
localnici. Dă informaţii, la cerere, despre produse scoase la vânzare, fructe şi
legume, animale, obiecte de uz casnic şi altele. Transmite şi dedicaţii
muzicale, „dar nu oricum“, ci bine potrivite cu personalitatea şi gusturile
destinatarului.
Acum 20 de ani, marii teoreticieni ai
radioului mondial îi prevedeau acestuia un viitor local şi utilitar: radioul nu
moare şi nu poate fi învins de televiziune – spuneau – pentru că poate furniza
prompt şi eficient informaţii vitale unor comunităţi din ce în ce în ce mai
restrânse (se va ajunge la radio de cartier, de stradă sau chiar de bloc),
contribuind astfel la îmbunătăţirea relaţiilor de vecinătate şi la
solidarizarea socială.
Tot cam atunci, cu 20 de ani în urmă, o fetiţă
de 11–12 ani, din Bucureşti, găsise un mijloc mai puţin obişnuit de a-şi
convinge părinţii s-o asculte şi să-i răspundă la întrebări, în calitate de
„specialişti“: îşi amenajase un „radio de cameră“, cu două-trei ore de „emisie“
zilnic, la care transmitea, printre altele, „buletinul meteo familial“. De la
ideea colegei lor, copiii mesageri ai sănătăţii au ajuns la proiectul înfiinţării
unui „radio de spital“. „Studiul de fezabilitate“ a parcurs o etapă de spital
(sondaje în rândul bolnavilor spitalizaţi) şi o alta de transfer al „celor mai
bune practici“ de la renumite radiouri de spital. Da, pe un pat de spital se
simte acut nevoia de comunicare, „dar nu oricum“, ci potrivit suferinţelor şi
speranţelor pacienţilor. Cele mai bune practici au fost preluate de la lucrători
cu experienţă şi de la colaboratorii lor, copii, care, instalaţi confortabil la
microfon, îşi uitau suferinţa sau se însănătoşeau rapid în ambianţa tonică a
postului de radio, de la Spitalul de copii de pe Ormond Street, din Londra. Aşa
s-a născut, la Bucureşti, primul „radio de spital“ experimental, în centrul de
recuperare al Spitalului de copii Budimex. Concluzii? Emoţionante: copiii
prestatori de servicii, veniţi din afară, au vorbit, s-au jucat şi s-au împrietenit
pe termen lung cu copiii internaţi. Da, radioul este necesar şi util. (Forumul
de Informare din Marea Britanie a acordat proiectului premiul „Getting the Message Across“; ambasada
noastră de la Londra a anunţat evenimentul în ţară, dar „ştiriştii“ autohtoni,
cu o singură excepţie, au ignorat total comunicatul. Apropo: ignoranţa se poartă
şi pe faţă şi pe dos. Un ilustru invitat radiofonic, la un post central, îşi
exprima preţioasa nemulţumire că, pentru inventarea „penicilinei“, românului i
s-a furat Premiul Nobel; moderatorul – neatent? – n-a avut, din păcate, insulină
de pus în loc.)
De ce n-avem măcar un radio de spital căruia
să-i putem sărbători şi noi ziua de naştere? Din multe motive, dar dintre ele:
o cultură organizaţională care subestimează rolul terapeutic al cuvântului
rostit („Cum «de unde ştiu» cât face varza? De la radio, bineînţeles“, exclamă
firesc o bunică din Vâlcele). Apoi: lipsa infrastructurii funcţionale umane (ar
trebui să existe, dar nu există, funcţii ca: şef de proiect, consilier,
coordonator, trainer, facilitator, coach). Dar cea mai gravă lipsă este aceea
de implicare a „şefilor mari“, în cazul nostru – a directorilor de spitale. La
Vâlcele au existat primari înţelepţi şi câţiva (nu mulţi) oameni care au
îndeplinit, concomitent cu sarcinile de serviciu de la primărie, funcţiile
enumerate.
