Neîndoielnic,
trăim într-o civilizaţie a imaginii, până într-acolo încât se afirmă că „eşti“
cât şi cum te vezi. Da, „eşti“, nu exişti, adică îţi este prezentă imaginea în
mass-media, îndeosebi la televizor, şi, dacă faci rating, eşti „consacrat“ cât
timp ţine interesul „finanţatorului“. Toate se simplifică atâta vreme cât există
o disciplină – imagologia – şi o adevărată industrie de tehnici şi metode care
să-ţi croiască imaginea ce vrei să te impună, iar la nevoie chiar şi o anume
„opoziţie“ abil orchestrată, care să-ţi sublinieze importanţa. Totul în culori
stridente, cu zgomot asurzitor şi într-un limbaj care, uneori, te face să-ţi
fie ruşine că eşti om. Asta într-un carusel al schimbărilor ce înzestrează
efemerul cu imperativul trăirii autentice când, de fapt, e doar un drum ambiguu
spre virtualizare. Lumea virtualului este una a adjectivului pus la superlativ
– totul este „hiper“, sau „super“, sau „cel mai“, sau „fără concurenţă“.
Rezultatele se văd în fiecare zi şi nu e de mirare că, mai devreme sau mai târziu,
personalitatea dispare dincolo de imagine, iar produsul dincolo de reclamă.
Vrei să te faci cunoscut? Nimic mai simplu. Într-o lume în care mai totul e de
vânzare, angajezi profesionişti care pot asigura intrarea peste noapte în lumea
celebrităţilor.
Întoarcem
spatele acestei lumi, ca să o descoperim pe cea reală, fără străluciri şi
zgomote de bâlci al deşertăciunilor, cu oameni care îşi văd onest de treburile
lor, le-au făcut bine şi au lăsat în urmă amintiri binecuvântate. Ne ajută acum
lucrarea intitulată cum nu se poate mai simplu, comun am zice, Acei
oameni în alb a lui Felix Marian,
apărută la Ed. „Eurotip“ din Baia Mare, în paginile căreia găsim fişele
biografice ale aproximativ o sută de medici şi farmacişti din cea de a doua jumătate
a secolului trecut, care şi-au desfăşurat activitatea pe plaiuri maramureşene
sau, născuţi aici, şi-au dovedit performanţele prin alte locuri. O lucrare
modestă ca prezentare grafică, imaginile sunt simple, „neretuşate“ şi, pentru
amatorii de superlative imagologice cu totul… neinteresantă. Citind-o însă,
descoperim un tezaur de profesionalism şi umanitate, intuim, dincolo de
sumarele date biografice, oamenii, aşa cum au fost, cu bucuriile şi necazurile
lor cotidiene, cu încercările şi năzuinţele nespectaculoase, dar cum nu se
poate mai fireşti. Dintre ei s-au remarcat şi nume celebre ca Gh. Bilaşcu,
fondatorul învăţământului stomatologic românesc, neurologul Dezideriu Duma,
farmacologul Iuliu Orient şi încă altele. În metalul vremii în care au trăit,
au însemnat mult şi amintirea lor mai stăruie dincolo de pojghiţa de uitare a
trecerii anilor. Aşa fiind, cum recunoaşte şi autorul, se poate întâmpla să
existe lacune de informaţie, pentru că „acei oameni în alb“ şi-au făcut pur şi
simplu datoria şi gândul nu le-a stat să-şi facă „imagine“. Pe atunci, unii îşi
mai amintesc, stagiul de după repartiţie (cel mai adesea la ţară) era
obligatoriu, urmat de seria de concursuri, un fel de antrenament care pregătea şi
întreţinea autodepăşirea. Absolut nimic spectaculos, biografii comune, lăsând
pe seama cititorului să vadă ceea ce este dincolo de ele, adică o viaţă onestă,
trăită în lumina slujirii oamenilor şi, dacă vreţi, în „lupta de uzură“ împotriva
bolilor şi a multor neajunsuri pe care încercau – uneori reuşeau – să le
rezolve singuri. Cât despre plecat peste hotare, nici gând: poate la o
manifestare ştiinţifică internaţională sau în vreo călătorie, dacă primeau
aprobare de la cei îndrituiţi s-o acorde.
Indirect,
această lucrare atrage atenţia că unor asemenea oameni li se cuvine cinstire,
pentru că prin ei a continuat cu discreţie o tradiţie; prin ei, cei aproape
uitaţi, s-au pregătit marile izbânzi trecute cu litere mari în istoria
medicinii şi, tot prin ei, şcoala medicală românească s-a format şi s-a afirmat
în deplinătatea valorii ei. Ei au existat şi continuă să existe în tot ceea ce
prezentul şi viitorul, preluând, duc mai departe – cunoaşterea, eficienţa
actului terapeutic –, îngăduind speranţa în ameliorarea stării de sănătate a
tuturor şi a fiecăruia.
