Un film care urmăreşte mai mult de 70 de
minute un bărbat conducând pe o autostradă şi conversaţiile sale telefonice. O
premisă care nu promite prea mult. Dacă în teatru mai ai o şansă cu
monologurile, în film nu este o formulă care să fi asigurat succesul vreunui
scenarist sau regizor. A miza totul pe un singur actor, fie el şi Tom Hardy, cu
curajul lui nebun şi talentul mereu muncit, este un pariu periculos. Totuşi, în
Locke, un pariu câştigător.
La sfârşitul filmului, protagonistul interpretat de Tom Hardy nu ajunge la
destinaţie, dar ştii că va ajunge, înţelegi de ce este atât de important să
ajungă şi mai înţelegi şi de ce niciun alt mod de a spune povestea nu ar fi fost mai potrivit.
Suntem
ceea ce hotărâm, dar suntem şi ceea ce ni se întâmplă. Alegerile dificile sunt
cele prin care ne construim. Cele prin care ne vedem mai buni sau mai răi în
oglindă. A alege datoria şi responsabilitatea în faţa oricărui interes personal
poate fi şi un gest egoist, dacă este singurul care îţi permite să te împaci cu
tine. Locke este povestea unui om
care face acest gest egoist. Şi îl face voluntar, cu un exces de voinţă care
sperie, care îi face pe cei din jur să îl considere nebun.
Cu o
seară înainte de lansarea celui mai mare proiect al carierei sale în
construcţii, Ivan Locke primeşte un telefon care declanşează o serie de
evenimente ce îi ameninţă existenţa atent îngrijită de familist dedicat şi
profesionist exemplar. Ar putea ignora telefonul, ar putea merge acasă să vadă
meciul cu fiul său şi s-ar putea întoarce apoi la muncă, pentru a se asigura că
tonele de ciment sunt turnate conform planului. Dacă ar face asta, însă, ar
simţi că devine tatăl său, modelul de care a încercat toată viaţa să se rupă.
Aşa că se urcă în maşină şi conduce. Matematica deciziei lui duce la un
rezultat cu minus, orice teoremă aplici. În mai puţin de două ore, îşi pierde
slujba, soţia, casa. Dar nu se trădează pe sine.
Determinarea
lui Locke de a face ceea ce trebuie îi dă un calm paradoxal întregul film, în
timp ce rând pe rând se prăbuşesc toţi stâlpii existenţei lui. Povestea devine
aceea a unei alegeri, între a fi şi a avea. Suspansul nu e construit din acţiuni
care se acumulează din exterior. Nu apar blocaje pe drum, accidente rutiere,
nimic care să îl întârzie sau să îl oprească din şofat. Tensiunea e construită
lent, claustrofobic, prin dialogurile purtate la telefon, dar şi mai mult prin
frământările interioare ale personajului. Hardy ştie să nu supraliciteze
nimic, nu apasă pedala emoţiilor mai mult decât strictul necesar, dar cu
fiecare grimasă de pe chipul lui te pocneşte tragedia unui om care, pentru a nu
se pierde pe sine, trebuie să renunţe la aproape orice altceva.
Conversaţiile
despre construcţia ce va fi începută a doua zi arată o documentare minuţioasă,
poate chiar excesivă, din partea scenaristului-regizor Steven Knight şi sunt
acolo pentru a marca angajamentul aproape obsesiv al lui Locke faţă de munca
sa. Impresionează grija pentru fundaţia unei construcţii solide şi surprinde
poezia din discuţiile despre ciment: „Trebuie să faci asta pentru bucata de cer
pe care o furăm cu clădirea noastră. Fă-o pentru aerul care va fi strămutat şi,
mai ales, fă-o pentru al dracului de ciment. Pentru că este delicat ca
sângele“. Şi în structurile de ciment, ca în viaţă, este suficientă o clipă de
pierdere a concentrării şi pot apărea fisuri. Fisuri, care, oricât de bine
ascunse, duc în cele din urmă la colaps.
Un
om, o maşină, un kit hands-free. Ăsta-i
arsenalul cu care operează cea mai mare parte a filmului lui King. Într-o vreme
în care studiourile de cinema cheltuiesc sume enorme pe o estetică de tipul
mai-mare-înseamnă-mai-bine, iată un film mic,
minimalist, dar cu impactul unei drame mari.
