Cu siguranţă, Atelierul de
Filosofie şi Antropologie a Medicinii din Cluj a debutat cu dreptul în
2012! Aceasta, pe de o parte, datorită faptului că la ora actuală întrunirile
sale lunare sunt programate deja până-n ianuarie 2013 inclusiv (mai multe
detalii pe site-ul Atelierului, la: www.afsam.eu), dar, pe de altă parte – şi
poate mai ales –, datorită împrejurării că la prezentarea şi la discuţiile din
prima întâlnire „calendaristică“ a anului – 11 ianuarie – am avut parte (iarăşi)
de o prezentare de un nivel intelectual, ştiinţific şi existenţial-uman cu
totul deosebit. Ceea ce constituie, credem, şi ocazia unei analize şi chiar a
unui „bilanţ“ verificator şi cu privire la concepţia generală şi iniţială a
conturării întâlnirilor. Căci, de la început, Atelierul a ţintit invitarea şi implicarea doar a unor personalităţi autentice, cu realizări deja confirmate
în diversele lor specialităţi, dar şi invitarea cercetătorilor tineri, care dovedesc talent, competenţă
şi chiar abnegaţie în investigarea tematicilor cu care stabilesc astfel
contacte de-a dreptul existenţiale, decisive şi desăvârşit personal-umane.
Cu siguranţă, aceasta din urmă a fost şi cazul Anamariei Susin, tânăra asistentă universitară şi doctorandă la
Catedra de Psihiatrie a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu“
Cluj-Napoca care, în seara de 11 ianuarie, prin prezentarea ei, a reuşit să
atragă şi chiar să impresioneze ştiinţific şi intelectual-uman un număr
considerabil de participanţi de diferite specialităţi, vârste şi „niveluri“
diferite de formare şi de „afirmare“ academică. Conferinţa ei multidisciplinară
s-a referit la o cercetare aflată în stare avansată de elaborare, privind investigarea psihologiei cognitive a
violatorilor. Trebuie să fim foarte conştienţi şi de faptul că o asemenea
„temă“ are sau poate crea – pe „afişe“ – şi o anumită atracţie (dar şi
repulsie) viscerală-exotică… De care mulţi chiar ar fi tentaţi să şi „profite“.
În mod cert, nu acesta a fost cazul
prezentării şi cercetării, despre care nu putem vorbi aici decât extrem de
schematic-aluziv, şi care a pornit cu definiţia şi tratarea juridico-penală a
violului, subliniind caracterul lui antisocial şi antiuman general, plecând de
la diferitele statistici oficiale româneşti în materie.
De aici, prezentarea a trecut la analiza diferitelor tipologii existente
şi acceptate deja în ştiinţe referitoare la violatori, ajungând la concluzia că
aceste taxonomii nu au totuşi în
vedere tocmai cogniţiile care
participă şi influenţează actele de agresiune sexuală. Aceasta face ca şi
cercetarea acestor cogniţii să fie de-a dreptul necesară şi urgentă, iar
investigaţia în cauză nu face decât să asume cu curaj, competenţă şi
responsabilitate această necesitate printr-un studiu propriu realizat pe două „loturi“ de deţinuţi condamnaţi pentru
violuri consumate în diferite circumstanţe şi care îşi „efectuează“ acum
pedepsele în penitenciarele de maximă siguranţă din Gherla şi Aiud. Datele
preluate în interviuri au fost: vârsta, mediul de provenienţă, religia, etnia,
statutul marital, nivelul de şcolarizare, antecedentele penale, antecedentele
medicale (somatice şi psihiatrice), diverse forme de abuz în copilărie,
consumul de toxice, circumstanţele în care s-a produs violul, dacă victima era
cunoscută sau nu anterior, antecedentele de exhibiţionism şi existenţa
parafiliilor. Au fost utilizate Chestionarul
schemelor cognitive Young (YSQ – S3) şi Scala
de atitudini faţă de viol (Burt, 1980).
Desigur, din lipsă de spaţiu nu putem expune aici rezultatele analizelor
statistice detaliate, dar trebuie neapărat să marcăm evidenţierea de către
cercetare a prezenţei relevante a
numeroase scheme cognitive disfuncţionale.
Alături de acestea, intervievarea
subiecţilor a scos în evidenţă şi alte distorsiuni cognitive, stabilite de Ward
şi colab. încă din 1995: negarea acuzaţiilor ce li se aduc cu privire la fapta
lor; negarea vinei; minimizarea seriozităţii şi gravităţii comportamentului din
timpul comiterii abuzului; atribuirea vinei unor factori externi (alcool,
droguri, comportamentul inadecvat al victimei, probleme emoţionale personale,
abuz infantil) şi lipsa empatiei împreună cu distorsionarea (minimalizarea)
suferinţei victimei. Asociate, pe deasupra, cu prezenţa unor credinţe-cogniţii
(destul de tradiţionale şi false) – numite în prezentare „mituri legate de
viol“ – şi care, de regulă, „blamează“ tocmai femeia-victimă, „justificând“
actul şi „absolvind“ astfel de vină tocmai… violatorul.
În
concluzia acestei succinte relatări, putem afirma – fără teama de a greşi – că
atât cercetarea, cât şi prezentarea ei în acest cadru intelectual academic
dialogal şi deschis au adus şi vor mai aduce contribuţii decisive la cunoaşterea
acestei devianţe antisociale severe, dar şi la elaborarea unor strategii
cuprinzătoare şi multidirecţionale, pentru posibila ei prevenire şi combatere
mai eficientă. De aceea, nu putem decât să aşteptăm cu interes şi să încurajăm
publicarea rezultatelor ei. 
