J. M. Dillard (n. 1954, Florida), după opt
ani petrecuţi alături de studenţii săi din Washington, cărora le-a predat limba
engleză, se mută în California şi se dedică trup şi suflet scrisului, semnând
romane fantasy şi science fiction (seria Star Trek). Succesul internaţional îl
va obţine însă prin romanele sale istorice, semnate Jeanne Kalogridis, între care cele mai reuşite ni se par a fi „The
Borgia Bride“ (2005), „I, Mona Lisa“ (2006), „The Devil’s Queen“ (2009), „The
Scarlet Contessa: A Novel of the Italian Renaissance“ (2010). Ne-am oprit la Eu,
Mona Lisa (Humanitas Fiction, 2012). Traducerea, fluentă şi captivantă,
pe măsura originalului, este semnată de Marian Brătescu şi Carmen Săndulescu.
Scindată în 70 de secvenţe, precedate de un
prolog şi încheiate, în buna tradiţie a speciei clasice, printr-un epilog,
povestirea se derulează la Florenţa între anii 1478 şi 1498; vocea narativă
este, fireşte, a protagonistei, nu alta decât Lisa di Antonio Gherardini, alias
Madonna Lisa, devenită în prescurtarea celor din popor Monna Lisa. Aducerea în
prim-planul romanului a unei figuri imortalizate de tehnica picturală a lui
Leonardo da Vinci face parte din reţeta de succes de public a epicii
postmoderne, în sensul valorizării unor personaje atestate istoric (începând cu
Iisus, Caligula, Ovidiu, Ioana d’Arc, Gilles de Rais şi terminând cu Dante,
Petrarca, Maria Callas, Pessoa, Goya, Nostradamus, Marchizul de Sade, Gauguin,
Marylin Monroe etc.), între biografism şi ficţiune, menite să acopere unele
pete albe din viaţa şi opera acelora, fie prin idealizare sau demitizare, fie
prin lansarea unor ipoteze, supoziţii sau alegaţii înveşmântate verosimil, de
un senzaţional ameţitor.
Oricum, deosebindu-se fundamental de
monografiile pioase, documentate aproape ştiinţific, tip André Maurois,
elaborarea acestui tip de roman este un complex proces de reanimare a unor eroi
sau eroine atestate istoric, în tablouri vivante credibile, totul servit întru
readucerea în actualitatea noastră devoratoare de efemere ştiri mediatice, a
senzaţiei de realitate tangibilă, consistentă, referenţială, de plonjare
într-un timp şi spaţiu fără fruntarii. Acestui tip de scriitură îi este îngăduit
un imaginar prodigios fără silnicia probelor documentare sau a citării
surselor.
În Eu,
Mona Lisa, îi auzim şi-i vedem la ridicarea cortinei, în roluri consacrate,
inedite sau episodice, pe Marsilio Ficino, pe Leonardo, pe Botticelli, pe Pico
della Mirandola, pe Michelangelo, pe dominicanul Girolamo Savonarola, călugăr
fanatic împroşcând cu profeţii şi anateme apocaliptice luxul deşănţat al
dinastiei Medici, ţinta preferată fiind patronul epocii, Lorenzo de’ Medici (il
Magnifico), cel mai bogat om şi stăpân (inclusiv politic) al Florenţei. Necruţător
cu adversarii săi (condamnă la moarte 80 de conspiratori legaţi de familia
Pazzi, ucişi în doar cinci zile), Lorenzo este totodată om al Renaşterii, colecţionar
al comorilor ce se regăsesc în parte azi în galeriile Uffizi, Palazzo Pitti,
Palazzo della Signoria etc., iubitor mecena şi comanditar al operelor unor mari
pictori, sculptori, arhitecţi, scriitori ai epocii, el însuşi un autor de
versuri pe motive antice – carpe diem
sau fugit irreparabile tempus etc. Aşadar,
o epocă de intrigi şi conjuraţii, de artişti sublimi şi asasini brutali, de
predicatori şi ruguri, de pasiuni şi lupte fratricide.
Revenind însă la adolescenta Monna Lisa, vom
constata că nu este deloc uşor să fii o fată tânără în Florenţa sfârşitului de
veac 15, sfâşiat de un turbion de tulburări şi vendete politice. Romanul
debutează cu faimosul complot al dinastiei de bancheri Pazzi în contra celor câţiva
Medici, participanţi la slujba din somptuoasa catedrală Santa Maria del Fiore,
în frunte cu Lorenzo de’ Medici, ce scapă teafăr, nu însă şi iubitul său frate
Giuliano. Lisa, ce avea pe-atunci doar 12 ani, este constrânsă să-şi însoţească
tatăl la biserica unde îşi ţinea predicile Girolamo Savonarola, dominicanul
adus la Florenţa de contele Pico della Mirandola: acesta nu uita de fiecare dată
să spună că el nu face decât să reproducă cuvintele lui Dumnezeu, cu care se
află în permanentă legătură. Sfârşitul acestei figuri religioase cu
parti-pris-uri politice populiste va fi cel ştiut, pe rug, dar autoarea nu-i
dedică prea mult spaţiu.
Dar cine este de fapt Lisa? Este fiica lui
ser Antonio, tatăl... vitreg al frumoasei florentine, născută, de fapt, aşa cum
presupune autoarea (coup de théâtre!), dintr-o legătură extraconjugală a mamei
sale Lucrezia cu aşa-zisul artist sodomit Leonardo, nu altul decât furnizorul
de lâneturi fine al casei princiare Medici, ceea ce nu-l face să accepte căsătoria
singurei sale copile cu cel mai tânăr membru al familiei Medici, fiul lui
Lorenzo, numit tot Giuliano. Dar Lisa, o adolescentă rebelă, departe a se
supune interdicţiei paterne, întreţine cu iubitul ei o corespondenţă amoroasă
clandestină prin sclava sa, amintind de patetismul de bun gust al unui Stendhal
din „Mânăstirea din Parma“. Un coup de
foudre platonic, care, aşa cum vom vedea, devine destin.
Va trebui să fie puternică şi iscusită, va
trebui – ca orice eroină de legendă – să pătimească sufleteşte şi chiar fizic
pentru a ajunge la dezlegarea misterului propriei naşteri, dar şi la râvnita
fericire: cununia cu Giuliano şi noaptea de dragoste ce va fi şi ultima, căci
chiar a doua zi iubitul ei soţ va trebui să se autoexileze în cea mai mare taină
la Roma. Florenţa, instigată de nestinsa voinţă de răzbunare şi putere a
familiei adverse, se răsculase. Lorenzo murise, aşadar principala ţintă a
supravieţuitorilor facţiunii Pazzi deveniseră cei doi moştenitori, Piero şi
Giuliano. Aceştia reuşesc să scape. După fuga lui Giuliano, un misterios şi
bogat negustor de mătăsuri, viitor prior şi lider al revoltei din Florenţa,
Francesco del Giocondo, părtaş al conjuraţiei din Santa Maria del Fiore,
apropiat al lui ser Antonio, o convinge pe Monna Lisa prin varii tertipuri
(confirmându-i zvonul că Giuliano al ei fusese pescuit înecat din Arno) să-i
devină soţie, el fiind de fapt interesat să-l supravegheze pe tatăl ei, din
care făcuse un instrument ucigaş al adversarilor clanului Pazzi, eliminându-l
ulterior prin otrăvire.
Procedurile Annei Kalogridis, expertă în
Evul Mediu şi Renaştere, pleacă de la perioada Medici şi Pazzi, de la Leonardo şi
Savonarola, de la papa Alessandro VI (alias Rodrigo Borgia, becher cu şapte
copii) şi Carol, regele Franţei, pentru a disemina în interstiţiile istoriei
ficţiunea sa romanescă, focalizând figura deja mitică a Monnei Lisa,
enigmaticul personaj din probabil cel mai faimos tablou din lume, făcând din ea
eroina unei vieţi aventuroase şi tulburătoare, a unei iubiri pe viaţă şi pe
moarte, a unor bucurii (naşterea şi creşterea copilului lui Giuliano,
reîntâlnirea acestuia, când nu se mai aştepta, în aceeaşi catedrală în care
debutează romanul, salvarea lui de la moartea anunţată), dar şi primejdii şi
dureri (moartea mamei sale, de care nu este străin gelosul ser Antonio,
uciderea sclavei Zalumma, căsătoria ei cu del Giocondo, pervers frecventator
nocturn al prostituatelor de pe podurile fluviului Arno etc.).
Ne dăm seama că avem de-a face cu o eroină
teribil de modernă, prea modernă. Într-adevăr, păcatul acestui voluminos roman
este că toate personajele acţionează, vorbesc şi simt ca noi, cei din secolul
XXI, abstracţie făcând de costume (în descrierea cărora Kalogridis este
performantă) şi mijloace de transport. La sfârşitul lecturii, ne dăm seama că am
parcurs un cocteil de romane, de dragoste, spy, policier, frescă istorică,
thriller, un amalgam pasionant, chiar dacă uneori prolix şi static. Oricât am
fi de zoili, trebuie să recunoaştem autoarei talentul de a imprima naraţiunii
tensiune şi suspans, de a-şi face cititorul să empatizeze cu Lisa Gherardini.
Stilul este evocativ à la Jean d’Ormesson şi convingător în detalii,
portretistică şi descrieri (inclusiv de interioare), încât eşti tentat să crezi
că însuşi enigmaticul personaj leonardesc i le-ar fi 
dictat autoarei. Dintre
personaje, se detaşează cu precădere cele feminine: puternice şi determinate,
ele asigură culoarea şi climatul epocii şi, implicit, ampla respiraţie epică a
romanului. În orice caz, credem că majoritatea cititorilor şi-au dorit ca Lisa
Gherardini di Antonio del Giocondo, zisă Monna Lisa, să fi fost una şi aceeaşi
cu eroina romancierei americane: „un temperament fierbinte, un cuptor în care
trebuie făurită sabia dreptăţii“, aşa cum îi ghicise astrologul. Şi a adevărului.
În căutarea căruia va fi călăuzită de însuşi Leonardo, prieten, artist, dar şi
spion şi om de acţiune. Şi, de ce nu, şi tatăl Lisei, alias Madonna Lisa. 
