Luna
octombrie a marcat, la Teatrul Liric din Craiova, o nouă ediţie a Festivalului
„Elena Teodorini“, cu o serie de repere deosebit de interesante şi diverse,
printre care şi două noi producţii cu mare impact la public – musicalul Micuţa Dorothy şi, în final, opera Boema –, ambele revenind pe afiş după o îndelungată
absenţă. Am urmărit şi noua montare a creaţiei pucciniene, de această dată în
regia semnată de Arabela Tănase şi
scenografia realizată de Răsvan Drăgănescu
pe coordonate tradiţionale, aducând însă şi un element inedit, în sine foarte
inspirat – o „carte“ imensă în planul îndepărtat al scenei, răsfoind filele de
la un act la altul, dar care, surprinzător, în loc să se închidă pe ultimele
acorduri cu pagina finală, sugestie a sfârşitului poveştii sau poate chiar al
eroinei (Mimi), revine la coperta de început, ca şi cum s-ar relua firul acţiunii
din punctul iniţial. Desenul în spiritul epocii, cu clădiri, străzi sau chiar
fanfara militară, se pierde şi dublează cumva imaginile pictate pe fundal, de
asemenea cu case, şi furnicarul străzii, „înecându-se“ astfel, în loc să fie
proiectată acea „carte“ pe un fond închis, care ar reliefa pregnant şi
semnificaţia ei şi schiţele respective. Iar printre costumele de secol XIX,
bine concepute, se „strecoară“ un pulover cam actual purtat de Marcello (actul
III) sau un tricou roşu cu „poze“ nedefinite, dar oricum modern, în care este îmbrăcat
Rodolfo în actul IV, în contrast flagrant cu atmosfera tragică, mai ales când
stă la căpătâiul iubitei care se stinge. Cât priveşte regia, urmează cursul
clasic, dar personajele sunt destul de convenţionale şi lipsite de vervă,
umorul şi explozia de tinereţe a studenţilor din Cartierul Latin, până şi
Musetta fiind foarte ponderată, departe de cocheta plină de viaţă gândită de
Murger şi Puccini tocmai ca pandant al delicatei Mimi. De aceea, nici cele două
roluri de compoziţie – Benoit (Toni
Zaharia) şi Alcindoro (Gabriel
Marciu) – nu stârnesc hazul, rămânând destul de „cuminţi“, iar scenele din
mansardă nu sunt amuzante, ci doar corecte.
Sub
aspect muzical, trecând peste micile improvizaţii de moment sau modificări
ritmice în discursul unor solişti, am aplaudat o distribuţie omogenă şi
echilibrată, cu glasuri în general frumoase şi ample, conduse cu siguranţă de
interpreţi experimentaţi. Tenorul Stelian
Negoescu a abordat rolul Rodolfo de-a lungul anilor pe multe scene din ţară,
asemeni basului Sorin Drăniceanu în
Colline, soprana Magda Gruia-Negoescu
a susţinut rolul Mimi, iar Diana Ţugui
şi-a pus din nou în valoare calităţile vocal-expresive remarcate de fiecare dată,
având toate datele să devină o ideală Musetta, în măsura în care şi jocul său
va avea spontaneitate, strălucire şi dezinvoltură, deci dacă propria sa
structură se va regăsi în simpatica eroină. Un bariton cu certe perspective
este Ioan Cherata, un Marcello
credibil, o reală surpriză fiind însă clujeanul Bogdan Taloş, excelent bas-bariton distribuit în Schaunard, dar
care merită să fie solicitat şi în partituri de anvergură, în care, cu siguranţă,
se va impune deopotrivă în plan vocal şi scenic. Corul (pregătit de Lelia Candoi) a sunat bine, iar
orchestra a parcurs onest scriitura solicitantă, la pupitru aflându-se Alexandru Iosub, reluând astfel o
lucrare pe care, de-a lungul vremii, a dirijat-o adesea.
Detaliile
asupra cărora am avut eventuale rezerve se pot remedia uşor, noua producţie fiind
o certă reuşită a teatrului, deloc întâmplător programată de directorul George Florin Zamfir pentru a încheia
festivalul, el însuşi pregătindu-se să preia bagheta, în debut, la următorul
spectacol, în colaborare cu o echipă aproape în totalitate diferită de cea
prezentată în seara premierei, fapt demn de remarcat şi apreciat, mai ales că
majoritatea soliştilor sunt din teatrul care astfel demonstrează că are
capacitatea de a realiza o montare cu „forţe locale“, ceea ce, la ora actuală,
constituie o performanţă.
Programul
de sală, elegant şi atractiv, realizat de Antoniu
Zamfir, probabil în grafica semnată de scenograf, cuprinde texte
referitoare la operă ca gen (surprinzând însă formularea explicaţiei conform căreia
„în sensul actual, a intrat în terminologia de specialitate, dezvoltându-se
gradat în decursul istoriei, răspândindu-se mult mai târziu decât apariţia şi
dezvoltarea ulterioară a genului“), apoi la Puccini şi la istoria Boemei, dar şi subiectul (şi aici citim,
destul de ciudat, că în actul III, „Marcello şi Musetta îşi desfăşoară obişnuitul
program de dispute zilnice; o ultimă ceartă se sfârşeşte cu o despărţire
definitivă. Acest tablou este redat imperial de Puccini într-un celebru cvartet
care, la înalţi parametri muzicali, surprinde în mod cu totul deosebit
contrastul antinomic dintre iubire (Rodolfo – Mimi) şi ură (Marcello –
Musetta)“, deşi aceştia din urmă nu se urăsc, ci se tachinează, iar actul IV
confirmă dragostea care îi uneşte…). Dar se prea poate să fi fost preluate ca
atare din paginile menţionate ca bibliografie…
La Craiova,
cu toate dificultăţile de ordin financiar (şi nu numai), Teatrul Liric a reuşit
să ofere melomanilor (foarte numeroşi în fiecare seară) un festival de ţinută şi
două premiere de real succes, care cu siguranţă vor face „serie lungă“. 
