Conf. dr. Alexandru Ulici este medic primar ortopedie pediatrică și managerul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu” din București. În perioada 1987-1993 a urmat cursurile Universităţii de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. A obţinut, în anul 2012, titlul de Membru de Onoare al Asociaţiei Bolnavilor cu Maladie Lobstein.

Care sunt cele mai frecvente probleme cu care se prezintă pacienţii la spitalul în care activaţi?

Cred că pe primul loc se situează urgenţele: ortopedice, chirurgicale și pediatrice. Dar pe lângă acestea sunt și alte afecţiuni, cronice, care până la urmă tot la noi ajung. În cadrul Spitalului „Grigore Alexandrescu” se derulează o serie întreagă de Programe Naţionale care au drept scop tratamentul afecţiunilor cronice severe.

Când se recomandă ecografia de șold și ce presupune aceasta?

Ecografia de șold, după părerea mea, nu are nicio legătură cu noţiunea de ecografie pe care o avem noi – cu ecografia abdominală, de exemplu, sau cu cea de sarcină. Ecografia de șold pare mai degrabă ca o prelungire a diagnosticului clinic al ortopedului. Seamănă mai mult cu stetoscopul medicului internist decât cu o investigaţie imagistică clasică. Această particularitate este dată în special de tipul dinamic al investigaţiei care trebuie văzută, nu povestită. Este destul de aberant să pui pe cineva să ausculte bolnavul cu stetoscopul, și diagnosticul să-l pună altcineva pe baza unei povești. De aceea, în opinia mea, ecografia de șold ar trebui făcută de ortopedul pediatru.

De ce?

Pentru că acesta recunoaște atât semnele clinice și radiologice, cât și contextul biomecanic al șoldului. Poate utiliza ecografia de șold încă de la naștere. Nu trebuie să aștepte până la vârsta de 6 săptămâni, cum ar fi obligaţi cei cu alte specialităţi, deoarece pentru ei imaginea ecografică până la această vârstă nu este sugestivă și poate da foarte multe rezultate, în special fals-pozitive. Un ortoped, însă, va ști să facă diferenţa pe imaginea ecografică obţinută: dacă acel șold este cu adevărat normal sau este unul care are într-adevăr probleme.

Este esenţial diagnosticul precoce?

Da, deoarece potenţialul maxim de dezvoltare al șoldului este între 0 și 6 săptămâni. Dacă se face ecografia de șold la 6 săptămâni, înseamnă că s-a pierdut exact vârful de dezvoltare. Displazia de șold și luxaţia congenitală de șold reprezintă afecţiuni progresive. Ce se întâmplă? În uter, din diferite motive, capul femural nu stă bine în cavitatea cotiloidiană, nu presează pe fundul cotilului, ca urmare nu se dezvoltă complexul cap femural-acetabul. Această lipsă de dezvoltare poate fi în grade variate, de la o simplă formare incompletă, până la luxaţia propriu-zisă a capului femural. Dacă intervenim prompt, mai ales în perioada de maximă dezvoltare, capul femural va presa, cotilul va fi obligat să se dezvolte în sensul acoperirii acestuia și elementele displazice vor dispărea. Se pot rezolva chiar și cazurile în care luxaţia propriu-zisă este instalată de la naștere. Cu cât trece acest timp, cu atât șansa de a rezolva fără niciun fel de urmare o astfel de patologie scade. Un studiu făcut în urmă cu câţiva ani arată că tratamentul tardiv al luxaţiei de șold, după vârsta de 1 an, este însoţit în 40% dintre cazuri de eșec.

Ortopedia pediatrică, separată de cea a adultului

Le recomandaţi părinţilor să meargă întâi la un specialist ortoped pediatru sau la un medic specialist ortoped?

Ortopedul pediatru este cel care trebuie să consulte și să pună diagnosticul în toate afecţiunile ortopedice ale copilului. Specialitatea Ortopedie Pediatrică a apărut dintr-o necesitate și nu numai dintr-un motiv mai mult sau mai puţin știinţific, așa cum s-ar putea crede la prima vedere. În toate ţările din lume,  ortopedia pediatrică este separată de ortopedia adultului. Însă sunt și ţări care nu au dorit să-și asume formarea de la bun început a ortopedului pediatru în specialitatea de ortopedie pediatrică și l-au preluat din ortopedia adultului. Dar ca să poţi să faci ortopedie pediatrică, trebuie să lucrezi într-un serviciu de ortopedie pediatrică.

Care este situaţia resursei umane în specialitatea dv.?

Având în vedere că a fost o lungă perioadă de timp în care pregătirea în această specialitate a fost sistată, până în 2012, sigur că s-a produs și un gol de specialiști. În momentul acesta există un număr important de ortopezi pediatri, dar care sunt centraţi în zonele universitare. După părerea mea, sunt două variante de masterplan: o variantă în care fiecare spital judeţean să aibă cel puţin doi ortopezi pediatri care să rezolve toată patologia ortopedică pediatrică accesibilă în zona respectivă, sau să faci masterplanul pe centre de excelenţă. Un calcul economic arată că este mai ieftin să faci astfel de centre și să aduci pacientul de oriunde cu elicopterul, decât să tratezi ortopedie pediatrică în orice spital judeţean. Ca să tratezi ortopedie pediatrică trebuie să ai o dotare minimă, care este foarte scumpă. În ortopedia pediatrică, pe de altă parte, curba de învăţare este foarte mare. Ca să înveţi să faci o intervenţie chirurgicală, îţi trebuie mult timp și un număr important de cazuri.

Modelul francez

Cum se desfășoară activitatea dv. în contextul pandemiei de COVID-19?

A scăzut numărul de pacienţi, distanţarea ne-a determinat să recurgem la o scădere semnificativă a numărului de paturi. Deci, greu. Dorinţa noastră este de a răspunde nevoilor tuturor pacienţilor acuţi sau cronici, dar acest lucru în condiţiile actuale nu este întotdeauna posibil. Există liste de așteptare la nivelul întregului spital, pe care colegii mei încearcă să le respecte cât mai strict cu putinţă pentru a diminua la maximum consecinţele distanţării.

Ce aţi îmbunătăţi în sistemul de sănătate din România?

Totul! În primul rând, aș lua-o de la finanţare și aș stabili ce trebuie să conţină pachetul minimal de servicii și cât la sută din acest pachet poate, efectiv, plăti Casa de Asigurări de Sănătate. Apoi, aș încerca să găsesc soluţia pentru asigurările private, care să vină să completeze această asigurare universală a fiecăruia. De asemenea, le-aș propune atât spitalelor private, cât și celor publice, să se afilieze acestor reguli. Adică, tu, clinică privată, dacă vrei să primești bani de la stat, trebuie să practici aceleași tarife ca și cele publice. Astfel, nu ar mai fi niciun fel de discuţie dacă medicul lucrează la stat sau la privat, iar pacientul ar plăti la fel. Modelul despre care vă spun acum este modelul francez; deci, el există. Este un model social, în care urgenţa majoră este gratuită, iar cel asigurat este pacientul, și nu spitalul.