Fără să ne mai dăm seama, apelăm zilnic,
pentru a funcţiona, la serviciile unui „chip“.
Acest computer în miniatură a fost descoperit de francezul Roland Moreno, în
1974. Dacă, la „naştere“, era „auriu şi pătrat“ şi avea o memorie de numai opt
kilobiţi, în prezent a căpătat diverse forme şi culori, iar memoria depăşeşte
500 KB. Se afirmă că ar exista mai mult de 200 de feluri de cipuri în cărţi de
credit, acte de identitate, telefoane, ecusoane etc. sau implantate sub pielea
animalelor domestice şi sălbatice.
În ultimii ani, cipurile şi-au extins şi
dovedit utilitatea şi au efectuat saltul din exterior în interiorul corpului
uman, subiect de numeroase controverse profesionale şi etice. Primele teste cu
cipuri implantate în scop medical au fost efectuate cu succes în SUA. De
exemplu, un cip implantat sub piele, în care se află toate datele dosarului
medical. Cipurile folosite în scop medical sunt din ce în ce mai mici şi se
apropie de dimensiunea celulelor, moleculelor.
Procesul de „nanonizare“ în medicină s-a
extins de la terapie la prevenţie şi diagnostic. Au fost construite cipuri „minilaboratoare“,
controlate din exterior, fără fir, capabile să navigheze prin fluidele şi ţesuturile
corpului uman şi să ofere feedback. Ele contribuie la diagnostic precoce, prin
efectuarea de nanoscanuri de mare fineţe, sau la reparaţii minuscule în ţesuturi.
În centre universitare din întreaga lume, se
experimentează în oncologie, cu succes, nanomedicamentele. Doza acestora este
stabilită atât de efectul terapeutic, cât şi de severitatea efectelor
secundare. Ele sunt, în general, lipsite de selectivitate şi una dintre
metodele de a le îmbunătăţi efectul este de a le spori concentraţia la nivelul
tumorii. Astfel, se diminuează toxicitatea la nivelul ţesuturilor sănătoase şi
se distruge radical sau în proporţii ridicate ţestul tumoral. Pentru a ajunge la
locul ţintă, medicamentelor folosite în oncologie le poate fi ataşat un ligand
(de exemplu, acidul folic legat de vinblastină) sau pot fi încorporate în
sisteme de transport cu dimensiuni între 10 şi 50 nm (de exemplu, un lipozom
încărcat cu 10.000 de molecule de doxorubicină, care se distruge la temperaturi
de peste 40°C şi se eliberează conţinutul).
Un exemplu de folosire a unui cip în medicină
a fost prezentat în cadrul recent încheiatului congres de reumatologie din New
York. Astfel, cercetători de la Academisch Medisch Centrum din Amsterdam au
prezentat, în premieră mondială, folosirea cu succes a unui cip pentru
reducerea durerii şi a inflamaţiei la pacienţii cu poliartrită reumatoidă. În
bolile reumatice, se crede că există o relaţie între sistemul nervos şi cel
imun. Reuma-cipul (un fel de pacemaker, ceva mai mic de un centimetru) este
implantat în nervul vag şi, timp de un minut pe zi, eliberează stimuli
electrici de slabă intensitate, capabili să frâneze procesul inflamator din ţesuturi/articulaţii.
Experimente cu acest cip se efectuează în prezent în mai multe ţări europene.
Poliartrita reumatoidă este o afecţiune invalidantă, ce afectează în jur de 1%
din populaţie. Procesul imun caracteristic acestei afecţiuni este tratat
medicamentos, cu aşa-numitele produse biologice, medicamente cu numeroase
efecte secundare. Prin folosirea acestui cip, se aşteaptă în primul rând
reducerea sau stoparea consumului de medicamente antiinflamatoare şi
antialgice.
Cercetătorii cred că, peste câţiva ani,
cipurile cu eliberare automată de impulsuri şi/sau medicamente ar putea
înlocui tradiţionala reţetă eliberată de medic. De pe acum se prefigurează însă
o nouă problemă de sănătate publică: poluarea corpului uman cu cipuri –
poluarea „nano“ –, efectele acestei „poluări“ şi în ce mod s-ar putea efectua
epurarea sau reutilizarea microcipurilor.
.jpg)
.jpg)
