Canalul
Dunăre – Marea Neagră. Un cimitir programat este titlul expoziţiei
realizate de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, deschise
recent la galeria „Dialog“ din Capitală, la împlinirea a două decenii de la
inaugurarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.
Expoziţia conţine, pe numeroasele panouri, documente de epocă, fotografii şi
ample explicaţii despre toţi acei oameni 
socotiţi „duşmani ai poporului“ –
femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, preoţi, ofiţeri, profesori, studenţi,
ingineri, medici, savanţi, politicieni, muncitori, chiaburi, funcţionari,
comercianţi, fabricanţi, boieri, partizani sau fugari urmăriţi de Securitate.
Ordinul
de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră fusese primit de autorităţile
comuniste ale vremii de la Stalin. Canalul a luat naştere la 25 mai 1949, când
s-a adoptat decizia de demarare a lucrărilor. El urma să fie, după Suez şi
Panama, cel de-al treilea din lume. Canalul Marea Albă – Marea Baltică, din
1932–1933, fusese un şantier sovietic faraonic sortit eşecului, care şi-a găsit
un epigon în Canalul Dunăre – Marea Neagră. De fapt, ideea construirii unui
asemenea canal îi aparţinuse, în 1844, lui Ion Ionescu de la Brad, preluând
ideea unui diplomat englez, din 1837. Savantul român preconiza scurtarea navigaţiei
dintre Dunăre şi Mare, pe ruta Cernavodă – Constanţa, fertilizarea pământului
arid al Dobrogei şi dezvoltarea portului Constanţa. Indicaţia lui Stalin avea
în vedere un traseu de la Cernavodă la Midia. Numai că, în situaţia în care se
afla România după război, construirea acestui canal însemna „ori utopie, ori
sinucidere“ şi avea să devină un simbol al terorii comuniste de la începutul
anilor ’50. Trecerea de la utopie la genocid s-a realizat prin Decretul nr. 6
din 14 ianuarie 1950, semnat de acad. C. I. Parhon, preşedintele Marii Adunări
Naţionale, prin care se instituiau unităţile de muncă pentru cei ce
„primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară“.
S-au înfiinţat astfel lagăre în care erau adunate, fără nicio justificare, sute
şi sute de persoane, condamnate fără proces, doar pe baza unor „liste negre“.
De
pe panourile expoziţiei aflăm că, dacă la început Canalul era descris ca un loc
idilic, unde tinerii se duceau să lucreze voluntar, să-şi ia diplome
universitare doar în doi ani şi să se bucure de tot „confortul“, cu cluburi şi
cinematografe, în final el a devenit cel mai mare lagăr de muncă forţată din
România, cu zeci de mii de deţinuţi aduşi acolo pentru „reeducare“. Locuiau în
barăci sordide, înconjurate de sârmă ghimpată, muncind până la 12–14 ore pe zi,
păziţi de soldaţi înarmaţi. De la organizatorii expoziţiei (Academia Civică)
aveam să aflu că una dintre categoriile cele mai năpăstuite de represiunea
comunistă a fost aceea a medicilor şi studenţilor medicinişti.
Colonia
Peninsula, una din cele 14 colonii de muncă forţată, număra în jur de 8.500 de
deţinuţi, iar din cauza condiţiilor aspre şi a tratamentului a fost denumită
„Valea Neagră“. Din panourile expoziţiei, am reţinut numele unor slujitori ai
lui Hipocrat. Spicuim câteva nume: conf. dr. Radu R. Portocală, studenţii Horaţiu
I. Ciortin, Sabin Ivan, Vasile Matei etc. Dintre cazurile de medici, l-am reţinut
pe cel al chirurgului prof. dr. Ioan I. Simionescu, fiul unui preot moldovean,
umilit şi supus celui mai înjositor tratament. El nu-şi putea renega şi
condamna trecutul de luptător pentru binele neamului său. Când a ajuns la capătul
deznădejdii, şi-a pus capăt
zilelor, încercând să treacă de cordonul de pază al
şantierului, pentru ca apoi un subofiţer de securitate, comandantul pazei, să-l
împuşte mortal pe fugar. Vestea s-a răspândit în toate locurile de detenţie din
ţară, moartea doctorului Simionescu având răsunet naţional şi generând chiar un
protest internaţional. „Prin dispariţia celui asasinat, chirurgia românească şi
chiar mondială au suferit o pierdere imensă“, spunea prof. dr. Amza Jianu. Astăzi,
numeroase lucrări ale unora dintre supravieţuitori depun mărturie (şi) despre
cazul tragic al acestui medic, căzut victimă Gulagului românesc de inspiraţie
sovietică.
De
subliniat că printre medicii MAI care lucrau în aceste lagăre, au existat unii
care-şi făceau datoria, reuşind să salveze multe vieţi, făcând intervenţii
chirurgicale, flancaţi de agenţi ai Securităţii, uneori aducând pe ascuns
medicamente strict necesare celor bolnavi. Prin caracterul umanist al profesiei
lor, prin jurământul care îi obliga să-şi trateze pacienţii cu egală
compasiune, chiar dacă aceştia erau socotiţi „duşmani ai poporului“, medicii
deveniseră ţinta predilectă a celor ce doreau să lichideze orice urmă de
împotrivire sau de inaderenţă la programul regimului comunist.
La vernisajul expoziţiei, poeta Ana
Blandiana şi-a amintit cu emoţie cum, în 1993, a predat la Consiliul Europei
proiectul creării Memorialului de la Sighet (din care face parte şi actuala
expoziţie) şi cât de mândră a fost, în 1998, când înaltul for continental a
plasat acest prim memorial al
comunismului din lume printre principalele locuri de păstrare a memoriei
europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din
Normandia. Romulus Rusan, curatorul expoziţiei, a prezentat cele 22 de panouri
foto-documentare, care redau în imagini ceea ce a fost cu adevărat Canalul Dunăre
– Marea Neagră. La început, au fost aduşi 40.000 de deţinuţi politici din
închisori de pe tot cuprinsul ţării, numărul acestora depăşind ulterior
100.000.
În mai 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej a primit
ordin de la Stalin să închidă şantierul Canalului. Pentru justificare, conducătorii
români au invocat „sabotajul şi acţiunile contrarevoluţionare ale duşmanilor
poporului“. Procesul a avut loc la Constanţa, soldat cu condamnări şi execuţii.
Trebuie avut în vedere că, pentru realizarea marelui proiect, fuseseră aduşi
specialişti experimentaţi în conducerea lucrărilor. Printre aceştia s-au aflat şi
inginerii Gheorghe Garofeanu şi Emilian Hossu (primul, tatăl Ruxandrei
Garofeanu, iar al doilea, tatăl lui Valentin Hossu-Longin). Procesul „bandei
de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre – Marea Neagră“ l-a
preocupat vreme îndelungată pe scriitorul Valentin Hossu-Longin, preocupare
materializată prin volumul de proză-document Canalul morţii – Martor.
Taţii celor doi au fost victime ale unor acuze inventate de sabotaj şi diversiune,
fiind judecaţi şi condamnaţi la câte 25 de ani de muncă silnică.
Canalul a devenit un simbol al terorii
comuniste. Acest uriaş lagăr, menit să irige Dobrogea, „a udat pământul cu
sânge şi lacrimi“. Cercetătorii au reuşit să identifice 839 de morţi, plus
1.304 de „dispăruţi fără urmă“, care şi-au găsit sfârşitul în gropile comune.
„Canalul devenise groapa fără cruci, înainte de a fi canal navigabil“, scrie V.
Hossu-Longin.
La lansarea volumului, au depus emoţionante
mărturii urmaşii celor doi ingineri, iar cartea-document a fost comentată de
scriitorul Nicolae Prelipceanu.
Toţi cei prezenţi la expoziţie şi la
lansarea volumului au aflat adevăruri cutremurătoare despre acest „cimitir
programat“, care a fost Canalul de tristă aducere aminte, reluat şi finalizat
ulterior, cu alte sacrificii, în anii dictaturii ceauşiste.
