După cartea „Pe muchie de cuţit. Însemnările unui chirurg despre o știinţă imperfectă” – o lectură de altfel adorabilă, utilă celor care aspiră la o carieră medicală sau deja au început-o –, Atul Gawande m-a surprins cu o alta, în care abordează aspectele esenţiale legate de sfârșitul vieţii, de altfel singura noastră certitudine. În volumul Suntem muritori, medicul chirurg, provenit dintr-o familie de imigranţi indieni, medici de profesie, subliniază faptul că școala de medicină ne învaţă cum să salvăm vieţi, dar nu și cum să le conducem către sfârșit, cu demnitate și respect, așa cum și-ar dori pacienţii. Facultatea nu ne face conștienţi de caracterul nostru muritor, de ceea ce simţim către sfârșitul vieţii și care este impactul acestuia asupra celor din jur.

De acasă, la azil

Până în anii '50, majoritatea oamenilor mureau acasă în mijlocul familiei iubitoare. Astăzi, tendinţa este de a abandona rudele neputincioase în așezăminte mai mult sau mai puţin prietenoase, departe de familie, printre străini care abia dacă le pronunţă corect numele. Goliţi de lucrurile dragi, de amintiri, de prieteni, animale de companie, așteaptă alienaţi finalul. Indiferent de ţară, aceste instituţii arată la fel de sumbre, depersonalizate, adevărate închisori în care intri parcă spre a-ţi ispăși pedeapsa de a te fi născut. În trecut, muribunzii treceau în lumea de dincolo cu demnitate, mulţumiţi că s-a întâmplat evenimentul în propria casă, în propriul pat. Astăzi, majoritatea deceselor se petrec în spitale, în saloanele de ATI.

Zile fără viaţă

Muribunzii, cablaţi și asistaţi de numeroase aparate, departe de cei dragi, primesc zile, dar fără viaţă. Refuzul resuscitării, neacceptarea gastrostomei sau a tratamentelor agresive, precum intubarea și ventilaţia asistată, sunt atitudini asumate de pacienţi, care trebuie respectate. Este dreptul lor de a alege cum doresc să moară, iar asta ar trebui să fie predat în școala medicală.

Autorul face o paralelă între mentalităţile generaţiei părinţilor lui și ale colegilor săi, precum și între cultura americană și cea indiană, în care seniorii sunt veneraţi, preţuiţi și respectaţi, strângând în jurul lor toată familia.

Demnitatea senectuţii la care toţi aspirau a învăţat-o în India natală. „Bătrâneţea este o continuă serie de pierderi. Misiunea oricărui medic este de a păstra calitatea vieţii pacientului, inclusiv în faţa morţii.” Altul pledează pentru ars moriendi, pregătirea pentru moarte fiind esenţială.