Festivalul
„George Enescu“ a inclus, încă de la prima sa ediţie (1958), şi concursul cu
acelaşi nume. Această structură s-a menţinut până în 1970, când, din motive înţelese
doar de unii, competiţia a fost suspendată (de fapt, desfiinţată). A revenit în
aceeaşi formulă abia în 1991, pentru ca, în 1995, directorul acelei ediţii,
Mihai Brediceanu, să propună separarea celor două manifestări, considerând că
astfel concursul va căpăta o mai mare pregnanţă şi vizibilitate în special
pentru public. După amânări succesive, concursul s-a (re)organizat abia în
1999, urmând festivalului din anul precedent, dar departe de anvergura aşteptată.
Din
2001, constatându-se că experimentul nu a avut succes, cele două segmente s-au
reunit, competiţia rămânând în continuare destul de anostă şi neatractivă
pentru melomanii care nici măcar la galele laureaţilor nu au fost tentaţi să
asiste în număr prea mare. Încep să cred că asupra concursului planează un adevărat
„blestem“, deoarece, din 2005, secţiunea de canto a fost înlocuită cu o alta,
destinată cvartetelor de coarde, la care, după cum se anticipa, nu s-a
prezentat nimeni şi, deci, s-a anulat. Abia după câţiva ani de insistenţe a
fost acceptată secţiunea de violoncel, care există şi astăzi. Culmea, în urmă
cu doi ani, s-a anunţat că se va reînfiinţa cea de canto dar… pentru voci
wagneriene, evident inutilă. În această vară, la finalul unui alt concurs
destinat vocilor, acelaşi Ioan Holender, de un deceniu director artistic al Festivalului
„Enescu“, a afirmat că, în sfârşit, s-a creat o competiţie de canto care să
promoveze tinerii de valoare. Concursul „Enescu“ nu urmărea acelaşi lucru (şi)
atunci când l-a desfiinţat?
Anul
trecut s-a hotărât din nou separarea celor două entităţi, menţionându-se că
este cauzată de situaţia financiară precară, pentru ca apoi, parcă uitând acea
motivare, să se sublinieze dorinţa de a da o mai mare anvergură concursului,
care aduce tot felul de noutăţi. Durează 21 de zile (6–27 septembrie), iar secţiunile
se derulează succesiv, nu simultan ca altădată, fiecare beneficiind de o finală
cu orchestra, fără a exista însă o Gală a laureaţilor. De neînţeles, chiar şi
comunicatul oficial subliniază faptul că este „organizat pentru prima oară
separat de Festival“, ironia sorţii făcând ca unul dintre laureaţii programaţi
în concert să fi obţinut premiul I chiar în acel an 1999.
Trecând
peste toate aceste constatări şi întrebări retorice, am asistat la conferinţa
de presă moderată de directorul de comunicare Oana Marinescu, în cadrul căreia
am aflat că de această dată concursul se derulează sub un logo parcă de
campanie – „România contează“ –, că participă „240 de tineri din 36 de ţări de
pe cinci continente“, că ICR, dar şi France 24, Euronews şi Mezzo promovează
evenimentul, că seara inaugurală s-a transmis în direct la mai multe canale ale
televiziunii naţionale (unde probabil a fost urmărită şi de directorul Ioan
Holender) şi că pentru prima oară laureaţilor li se oferă posibilitatea să
studieze la cursuri de măiestrie în Austria sau Germania, iar în ţară vor cânta
în stagiunile filarmonicilor. Trec (şi) peste faptul că în comunicatul oficial
sunt notaţi câţiva dintre artiştii noştri care au câştigat, de-a lungul vremii,
laurii concursului, chiar dacă mulţi sunt „uitaţi“, unii au luat doar menţiune,
iar alţii sunt (sau au fost) totuşi departe de o carieră internaţională reală.
La capitolul „întrebări“, am auzit doar comentarii care mai de care mai
ciudate, comunicându-ni-se, spre exemplu, că doar „minunea numirii lui Ioan
Holender a făcut ca în sfârşit Enescu să fie cântat şi în Concurs“, deşi se ştie
bine că, încă din 1958, la toate secţiunile, partiturile enesciene erau
obligatorii, ba chiar exista un premiu special pentru interpretarea Sonatei nr.
3 pentru pian şi vioară.
Aşa
cum s-a anunţat, tot „în premieră“, concertul de deschidere a fost dirijat de
cei trei laureaţi la „Jeunesses Musicales România“ organizat de Elite Art Club
UNESCO, afiliat acum concursului „Enescu“. O sală plină a aplaudat entuziast
interpretarea Rapsodiei I de Enescu
conferită de Filarmonica dirijată de Li Haoran (China), cel care în seara
precedentă cucerise Premiul I; a etalat şi de această dată talent, dezinvoltură,
siguranţă, temperament şi inteligenţă în tălmăcirea unei lucrări atât de
speciale, dar foarte bine realizată. Apoi, la pupitru a urcat Donka Miteva
(Bulgaria, premiul III). Colaborând cu violonistul Alexandru Tomescu în
Concertul în mi minor de Mendelssohn–Bartholdy, gestica dirijorală (din nou)
scolastică dar corectă, platitudinea expresivă cu care tânăra a parcurs
lucrarea a fost compensată de evoluţia surprinzător de convingătoare şi
echilibrată a solistului. A fost salvat astfel un moment ce risca să devină
(mai mult decât) plicticos, oferind apoi ca bis Lăutarul de Enescu, destul de departe de spiritul miniaturii. După
pauză, Jiao Yang (China, premiul II) a condus Concertul în la minor de Grieg,
colaborând cu pianistul Amir Tebenikhin care, foarte tehnic şi riguros, a
abordat celebrul opus cu o forţă ieşită din comun. O manieră cumva potrivită
automatismului rece (poate fi un aparent pleonasm?) al dirijorului, care a
marcat intrările cu precizie, a coordonat relaţia orchestră–solist cu precizie
dar... atât. Ansamblul Filarmonicii s-a străduit totuşi să susţină acompaniamentul
cât mai aproape de încărcătura partiturii.
În
ziua următoare a început competiţia rezervată violoniştilor, 11 tineri intrând
în etapa a doua, printre care însă nu se regăseşte niciun român. În 18
septembrie vom afla care vor fi câştigătorii, în urma Concertului ce se va
derula din nou la Ateneu şi din nou în compania orchestrei Filarmonicii. De ce
oare trebuia ca şi finala de pian şi cea de violoncel să se desfăşoare exact în
timp ce, la sala Radio, are loc Festivalul RadiRo? Este o altă întrebare (evident)
retorică.
