„Supermicrobii” rezistenți la medicamente –
mai precis descriși drept bacterii rezistente la antimicrobiene, inclusiv antibiotice
– reprezintă o problemă transfrontalieră gravă și urgentă pentru sănătatea publică
europeană și globală. Deoarece bacteriile rezistente la tratament se răspândesc
rapid și nu sunt limitate de frontiere, instituțiile Uniunii Europene trebuie să
joace un rol eficient pentru a se asigura că „plasa de siguranță” a sănătății Europei
este bine strânsă1. Inacțiunea, lipsa de resurse sau de expertiză dintr-o
țară pot deveni rapid o catastrofă de sănătate publică pentru întreaga regiune și
dincolo de ea.
Acest studiu de caz oferă o perspectivă amănunțită
asupra situației actuale a rezistenței la antimicrobiene (RAM) în România. Pe baza
unei serii de interviuri cu experți, studiul a fost comandat de Alianța Europeană
de Sănătate Publică (EPHA) pentru a ilustra necesitatea urgentă a unor acțiuni politice
și programe UE de combatere a RAM care să fie coordonate, bine înzestrate cu resurse
și eficiente. În timp ce România este „în zona roșie” în ceea ce privește utilizarea
de antibiotice în exces și prevalența mai multor tulpini de bacterii rezistente
la medicamente, ea nu este deloc o excepție în privința finanțării inadecvate pentru
sănătatea publică, a deficitului de personal medical sau a lipsei echipamentelor
și tehnologiilor pentru protejarea siguranței pacienților: multe state membre UE
se confruntă cu provocări similare, riscând să „găurească” plasa de siguranță a
Europei.
Având în vedere diferențele mari de resurse
și capacități între sistemele naționale de sănătate, UE poate și trebuie să adauge
valoare, asigurându-se că cele mai bune practici, obiective realiste și politici
eficiente pentru limitarea RAM și stimularea utilizării responsabile a antimicrobienelor
sunt preluate în întreaga regiune. Atât la nivelul UE cât și cel național, trebuie
să fie puse la dispoziție resurse dedicate și măsuri legislative: UE are competența
de a face mult mai mult decât a făcut în cadrul Planului de acțiune privind RAM
2011-20162. Noul plan de acțiune este programat să fie lansat de Comisia
Europeană în 2017. Acesta își va propune să promoveze abordarea „O singură sănătate”,
iar unul dintre pilonii săi strategici va fi să „sprijine statele membre și să transforme
UE într-o regiune cu cele mai bune practici în privința RAM”3.
Lecții din România
„Nu auzisem de bacterii rezistente înainte.
«Colectiv» le-a scos la suprafață”, spune Eugen Iancu, tatăl lui Alexandru, unul
dintre cei 64 de oameni morți în urma incendiului declanșat în timpul unui concert
dintr-un club aglomerat din București, în noaptea de 30 octombrie 2015. Iancu este
printre primii care au lansat public ipoteza că unele din victimele incendiului
au murit nu din cauza arsurilor, ci a infecțiilor intraspitalicești. El povestește
pentru EPHA că ideea i-a venit încercând să-și explice moartea, în decurs de câteva
zile, a fiului său și a altor trei răniți îngrijiți în același spital bucureștean,
la trei săptămâni de la dezastru. Temerile cu privire la infecțiile la care erau
expuse victimele aveau să fie rapid confirmate de șeful secției de terapie intensivă
a altui spital bucureștean4: „Am avut 27 de bolnavi internați în spital,
din care au decedat șase, trei aproape sigur din cauza infecțiilor”, declara Adrian
Stănculea pentru presa adunată în fața Spitalului de Arși.
Alexandru Iancu, de 22 de ani, a murit după
ce suferise arsuri pe 28% din suprafața corpului (mâini, piept și spate) și pe căile
respiratorii. Potrivit tatălui, dosarul medical, pe care l-a obținut după câteva
luni, arată că primul tratament primit de fiul său la internare a fost un antibiotic
cu spectru larg, iar după două zile, de pe sonda de intubație fusese izolată prima
bacterie rezistentă, o specie de Acinetobacter. Când a murit, spune Eugen
Iancu, numărul bacteriilor rezistente la antibiotice ajunsese la cinci. Deși suferise
arsuri pe peste 60% din suprafața corpului, vecinul de pat al lui Alexandru, care
a fost transferat în Belgia, a supraviețuit.
Despre cei opt răniți de la „Colectiv” transferați
la Bruxelles, Serge Jennes, șeful secției de arși a Spitalului Militar Reine Astrid,
avea să declare într-un reportaj al unei televiziuni românești5: „Toți
cei opt erau purtători de bacterii rezistente la multe antibiotice. O astfel de
situație în prima săptămână este puțin neobișnuită la noi, în Belgia. Aveau Acinetobacter
baumanii, Klebsiella pneumoniae, unul avea MRSA, alții Pseudomonas
aeruginosa, care era foarte rezistentă”.
Referitor la triajul pacienților, pe care l-a
efectuat la București, Jennes a completat: „Am văzut 90–100 de pacienți; nu am vorbit
atunci de bacterii multirezistente, dar am observat că se administra un antibiotic,
ceea ce era neobișnuit din două motive: momentul – era în a șaptea zi – și faptul
că era colistin, ceea ce înseamnă că ai bacterii multirezistente, fie P. aeruginosa,
fie un Acinetobacter, fie ambele”.
În cadrul unui eveniment din februarie 2016
de la Universitatea liberă Bruxelles, pe unul din slide-urile specialiștilor belgieni,
răniții de la Colectiv transferați la Spitalul Reine Astrid erau catalogați ca „bombe
bacteriologice”6.
Secrete în România, cunoscute în Europa
Deși mai puțin familiară publicului larg, situația
infecțiilor asociate asistenței medicale și a bacteriilor rezistente la antibiotice
era cunoscută în sistemul de sănătate. Vlad Voiculescu, ministrul român al sănătății
în perioada mai 2016 – ianuarie 2017, declara într-o dezbatere7 din octombrie
că infecțiile nosocomiale sunt „o problemă pe care cu siguranță personalul medical
o cunoștea. În sistem era extrem de cunoscută”.
Cu toate acestea, potrivit unui raport8
din 2016 al Institutului Național de Sănătate Publică, infecțiile nosocomiale sunt
subraportate și probabil subdiagnosticate, incidența oficială, de 0,25% din pacienții
externați în 2014, fiind „de 25–30 de ori sub media Uniunii Europene”.
Singura cifră din „intervalul de normalitate”
este 5,3%, spune pentru EPHA profesorul Alexandru Rafila, președintele Societății
Române de Microbiologie, și provine dintr-un studiu de validare a studiului de prevalență
de moment a infecțiilor nosocomiale și a utilizării substanțelor antimicrobiene
în spitalele europene9, coordonat în 2011–2012 de ECDC. În aceste condiții,
povara umană și economică a infecțiilor cauzate de bacterii rezistente la antibiotice
– estimate pentru Europa la 25.000 de decese și costuri de 1,5 miliarde de euro
constând în îngrijiri medicale suplimentare și pierderi de productivitate10
– nu poate fi corect estimată. „Eu aș face acest exercițiu când vom avea primul
spital care raportează 5% infecții”, spune Rafila.
Legat de bacteriile rezistente la antibiotice,
ministrul Voiculescu declara în cadrul unei emisiuni de televiziune11
dedicate marcării unui an de la incendiu că „sunt o problemă nu de la «Colectiv»;
bacteriile rezistente pe care le avem în România și cu care pacienții români ajung
în spitalele din străinătate sunt o problemă cunoscută deja în multe spitale din
Europa”.
Datele anuale colectate de Rețeaua europeană
de supraveghere antimicrobiană (EARS-Net), coordonată de ECDC, plasează România
în mod constant printre țările-problemă. Cele mai recente date12 arată
că:
• În ce privește K. pneumoniae (care,
potrivit ECDC, este o cauză frecventă a infecțiilor de tract urinar, respiratorii
și bacteriemiilor și care, în absența măsurilor corespunzătoare de prevenție și
control, se poate răspândi rapid printre pacienții din unitățile sanitare), România
are a treia rată de rezistență printre cele 30 de țări studiate: 49,8% rezistență
combinată față de fluorochinolone, cefalosporine de generația a treia și aminoglicozide,
față de o medie UE/SEE de 18,6% și 24,7% rezistență la carbapeneme, față de 8,1%
în Europa;
• Rezistența la cefalosporinele de generația
a treia pentru E. coli (descrisă de ECDC ca una din cele mai frecvente cauze
ale bacteriemiilor și infecțiilor urinare, asociate sau nu asistenței medicale)
era dublă în România în 2015 față de Europa (26,8% vs. 13,1%); în plus, rezistența
combinată a bacteriei la fluorochinolone, cefalosporine de generația a treia și
aminoglicozide este a treia ca mărime din țările studiate, de 13,5%, față de 5,3%
pentru UE/SEE.
• Rezistența combinată a bacteriilor din genulAcinetobacter (care, conform ECDC, cauzează pneumonii și bacteriemii asociate
asistenței medicale și care produc adesea focare în spitale dacă nu sunt implementate
măsurile de prevenție și control adecvate) la fluorochinolone, aminoglicozide și
carbapeneme este, de asemenea, a treia din Europa, urcând până la 76,9% în 2015;
ECDC comentează că, în țările care înregistrează o rezistență combinată de peste
50%, opțiunile de tratament sunt serios limitate. Prezența bacteriilor din genulAcinetobacter în mediul asistenței medicale este considerată problematică,
deoarece poate persista și, odată apărută, este dificil de eradicat;
• Rezistența la vancomicină a Enterococcus
faecium (care poate cauza endocardită, bacteriemii și infecții urinare) este,
în România, potrivit celor mai recente date, de 25%, de trei ori mai mare decât
media europeană de 8,3%;
• Chiar și în cazul stafilococului auriu meticilino-rezistent
(MRSA), considerat „povestea de succes a combaterii rezistenței la antimicrobiene
în Europa”, România se află pe primul loc, cu o rată a rezistenței de 57,2%, față
de media UE/SEE de doar 16,8% în 2015.
Pe scurt, pentru aceste combinații de bacterii
și grupe de antimicrobiene raportate de EARS-Net pentru 2015, România se află între
primele cinci țări cu niveluri ridicate de rezistență. „Este clar că sunteți în
zona roșie”, declara Marc Sprenger, fostul director ECDC, într-un interviu13
pentru „Viața medicală”, acordat cu ocazia Zilei europene a informării despre antibiotice
2014. „Pe hărțile comparative, în 2010 România apare în portocaliu, pentru ca în
2013 să fie colorată în roșu. Nu este niciun progres. În general, rezistența este
foarte înaltă în România.”
Consumul de antibiotice – de la acces limitat
la consum prea mare
„Consumul de antibiotice din România a atins
un nivel extrem de ridicat”, declara într-o conferință de presă din noiembrie 2016
Gabriel Popescu, profesor de boli infecțioase și consilier al ministrului de atunci
al sănătății, Vlad Voiculescu.
Din datele14 Rețelei europene de
supraveghere a consumului de antimicrobiene (ESAC-Net), rezultă că, în 2015, România
avea un consum total (în spital și în comunitate) de 33,3 doze zilnice definite
la mia de locuitori pe zi, al doilea din Europa. Asta înseamnă că „peste 600.000
de români iau zilnic antibiotice. Este un nivel ridicat, care se reflectă în nivelurile
de rezistență bacteriană la antibiotice”. Consumul crescut de antibiotice din spitalele
românești a fost confirmat de studiul de prevalență de moment. Deși România a participat
cu doar zece spitale, specialiștii autohtoni au remarcat că aproape 50% din pacienții
internați au primit tratament cu antimicrobiene, proporție depășită doar de Grecia.
Lucrurile nu au stat întotdeauna așa. „În 1990,
ieșeam din perioada comunistă cu un avantaj neintenționat: prin faptul că accesul
la medicamente era limitat, și rezistența microbiană la antibiotice era redusă la
doar cele câteva categorii de antibiotice disponibile în România înainte de 1989”,
declară Gabriel Popescu. Marius Geantă, președintele Centrului pentru Inovație în
Medicină, a apreciat într-o discuție cu EPHA că, în anii ʼ90, s-au creat obiceiurile
de prescriere și consum ale antibioticelor care au dus la situația actuală: „Bolile
infecțioase erau atunci în prim-plan și își găseau foarte repede rezolvarea în antibiotice,
iar eliberarea lor în farmacii nu a fost reglementată o bună perioadă”. În plus,
el vorbește despre acei ani ca de o „epocă de aur a industriei farmaceutice”, care
se concentra foarte mult pe promovarea antibioticelor, contribuind la supradimensionarea
rolului lor.
Unul dintre factorii frecvent incriminați pentru
consumul mare de antibiotice este educația insuficientă a populației. Eurobarometrul
pentru 2016 dedicat rezistenței la antimicrobiene15 confirmă că românii
au cunoștințe sub media europeană referitoare la utilizarea antibioticelor: 58%
din respondenți cred că acestea distrug virusurile (față de media UE de 46%); 51%
cred că antibioticele sunt eficiente în caz de răceală și gripă (vs. 36% din europeni);
79% din români știu că antibioticele devin ineficiente dacă sunt luate când nu este
necesar (față de 84% în UE); 62% știu că folosirea lor frecventă poate genera efecte
adverse (66% în UE). Numărul mediu de răspunsuri corecte la cele patru întrebări
a fost de 2,1, plasând România pe penultimul loc în UE, la egalitate cu Bulgaria,
Grecia și Letonia și doar deasupra Italiei.
Un sondaj realizat de Societatea Națională de
Medicina Familiei (SNMF) pe un mic număr de membri a încercat să caracterizeze o
parte din consumul de antibiotice în comunitate, care, potrivit ECDC, reprezintă
în medie 90% din total. Într-o discuție cu EPHA, Sandra Alexiu, vicepreședintă SNMF,
admite că, din totalul rețetelor pentru antibiotice, o proporție mare sunt date
după consultația efectuată de medicul de familie: 34% pentru copii și 22% pentru
adulți. Cei care solicită o rețetă pentru antibiotic după începerea tratamentului
din proprie inițiativă reprezintă 20%. Alte 13% din prescripții sunt efectuate pentru
tratamente incorect inițiate la camera de gardă sau de alți specialiști. Iar 11%
au primit prescripții pentru tratamente inițiate în farmacie, în lipsa unui consult
medical.
În spitalele românești, spune Gabriel Popescu,
studiul de prevalență de moment a arătat că „un vector important de consum este
profilaxia antibiotică perioperatorie: în peste 90% din aceste situații, administrarea
s-a făcut mai mult de 24 de ore, când în general este [recomandată] o singură priză
de antibiotic, puțin înainte de intervenția chirurgicală, iar situațiile în care
trebuie administrat mai mult sunt bine codificate”. Datele studiului de prevalență
de moment arată că 16,3% din antibiotice fuseseră prescrise pentru profilaxia chirurgicală
în spitalele cu profil acut din Europa (față de 42% în spitalele românești) și fusese
prelungită mai mult de o zi în 59,2% din cazuri.
Pe lângă consumul total crescut de antibiotice,
o altă problemă este tipul antibioticelor administrate. „Raportul dintre antibioticele
cu spectru larg, care presează mai mult să genereze rezistență, și antibioticele
cu spectru îngust, a crescut de la șase în 2011 la 13 în 2015”, spune Popescu. În
România se consumă prea multe cefalosporine și chinolone, dar și antibiotice de
salvare precum carbapenemele, care pot declanșa infecția cu Clostridium difficile,
o problemă cu care a început să se confrunte în ultimii cinci ani. Conform ECDC,
infecția cu C. difficile este în general asociată cu utilizarea anterioară
de antibiotice, iar manifestările sale clinice pot varia de la diaree ușoară la
colită pseudomembranoasă, care pune viața în pericol. „O atitudine rațională ar
fi însemnat să avem o scădere drastică la consumul de cefalosporine de generațiile
2–4 și de chinolone; or, dimpotrivă, noi avem o tendință de creștere pe aceste consumuri.”
Aproape 6.000 de cazuri de infecție cu C. difficile și câteva sute de decese
fuseseră raportate în 2015, iar cifrele, deja mari, sunt probabil subevaluate, având
în vedere că provin de la mai puțin de jumătate din spitalele din țară.
Deficiențe contagioase în controlul infecțiilor
Un alt motiv pentru rezistența crescută a germenilor
la antimicrobiene este lipsa procedurilor de screening a pacienților purtători de
bacterii rezistente și a condițiilor de izolare a acestora de restul pacienților
din spitale, spune profesorul Alexandru Rafila. Acesta identifică și o altă deficiență
– „spălatul pe mâini: este considerat un lucru pe care toată lumea îl cunoaște și
îl face, dar nu este așa”. Rafila amintește că personalul medical ar trebui să se
spele pe mâini înainte și după examinarea fiecărui pacient, dar că pentru asta „trebuie
să existe dispensere cu antiseptic în imediata apropiere a pacientului”.
Studiul de prevalență de moment publicat de
ECDC în 2013 a constatat că România este printre ultimele țări din Europa atât ca
număr de camere de spital cu un singur pat (indicator al capacității de izolare
a pacienților cu bacterii rezistente), cât și la consumul de dezinfectant de mâini
pe bază de alcool, un indicator al igienei mâinilor.
Într-o discuție cu EPHA, Irina Brumboiu, conferențiar
de epidemiologie și președinta Societății Române de Epidemiologie de Spital, Prevenirea
și Controlul Infecțiilor Nosocomiale, consideră că, în unele domenii sensibile,
personalul din spitale nu își îndeplinește cu rigurozitate sarcinile. Astfel, infecțiile
în mediul spitalicesc sunt favorizate de „deficiențele consistente” în îngrijirea
de către personalul medical a pacienților spitalizați, de pildă asigurarea igienei
corporale, prevenirea escarelor, verificarea cateterelor și a intubației. O altă
problemă pe care a identificat-o este curățenia necorespunzătoare a saloanelor și
sălilor de tratament: „Femeia de serviciu bifează că face curățenie peste tot, dar
în fapt altceva se face. Igiena în salon, în sala de tratament, nu este conformă
cu ce apare că s-a făcut în rubricile respective”16. În plus, circulația
dezordonată a personalului medical între secții favorizează contaminarea. Brumboiu
crede că astfel de practici se propagă de la un spital la altul, prin contactele
informale dintre membrii personalului medical.
Un raport17 realizat în decembrie
2015 la solicitarea Ministerului Sănătății pentru evaluarea activităților de supraveghere,
prevenire și control a infecțiilor nosocomiale din unitățile sanitare bucureștene
unde au fost îngrijite victimele incendiului de la Colectiv confirmă și completează
tabloul problemelor din spitale. Acesta a constatat că: „1. Nu toate spitalele au
capacitatea de a realiza autocontrolul privind circulația germenilor în spital;
2. Dotarea actuală a unor laboratoare și/sau externalizarea lor nu permite în fiecare
spital o activitate eficientă de control al infecțiilor sau de monitorizare a terapiei
antibiotice; 3. Nu există o abordare unitară, bazată pe protocoale, în câteva activități
sensibile: screeningul, izolarea pacienților, curățenia/dezinfecția în funcție de
zona de risc. Deși există o multitudine de protocoale, acestea nu sunt uneori cunoscute
sau respectate, complianța personalului fiind scăzută, ceea ce atestă o nevoie de
instruire temeinică, (..) axată pe problemele majore ale momentului, de exemplu
antibioticoterapie și rezistență microbiană, consum de antibiotice, identificarea
numărului real de infecții nosocomiale din unitate; 4. Serviciul de prevenire și
control al infecțiilor nosocomiale din cadrul spitalelor are capacitate variabilă
de a implementa recomandările pe care le face, de multe ori considerentele de natură
economică fiind invocate de management ca obstacole; 5. Lipsește din spitale personalul
specializat necesar controlului și prevenirii infecțiilor nosocomiale sau este insuficient
(medic microbiolog, medic epidemiolog, medic infecționist) (...) Aceste neajunsuri
au cauze diverse, au fost acumulate în timp și se datorează în principal modului
de organizare a unităților sanitare impus de limitările arhitectonice ale acestora
și lipsei de personal medical”.
Recomandările și solicitările experților
În pofida faptului că eliberarea antibioticelor
de către farmacii este interzisă în lipsa unei rețete, eurobarometrul din 2016 a
arătat că în acest fel își luaseră ultimul tratament cu antibiotic 16% din respondenții
români, un nivel peste media europeană de 7%, aflat doar sub cel al Greciei. Discutând
acest subiect într-o conferință de presă, fostul ministru Vlad Voiculescu recunoștea
că de multe ori reglementările în vigoare nu sunt respectate. „Există cu siguranță
o slăbiciune a statului în capacitatea de control”, a declarat acesta, anunțând
intenția adoptării unor măsuri de întărire a controlului în farmacii.
Adevărata amploare a eliberării de antibiotice
de către farmacii fără consult medical nu poate fi pe deplin cunoscută în acest
moment, spun Sandra Alexiu și Gabriel Popescu, deoarece medicii prescriu antibiotice
nu numai pe rețete electronice compensate, ci și pe formulare de hârtie, pentru
pacienții dispuși să plătească prețul întreg. Pentru a compara cantitățile de antibiotic
vândute de farmacii cu cele prescrise de medic, rețetele simple ar putea fi și ele
introduse într-o bază de date, spune Popescu pentru EPHA. O altă soluție ar fi introducerea
unor rețete speciale pentru antibiotice, după modelul folosit pentru fluorochinolone
de Grecia – singura țară care depășește România la consumul total de antibiotice.
Profesorul Popescu crede și că activitățile
de promovare „pe o zonă atât de fierbinte ca antibioticele” ar trebui restrânsă
cumva. Totodată, el subliniază că accesul medicilor români la informație medicală
independentă, în prezent redus și costisitor, ar trebui să crească pentru a contrabalansa
informațiile venite de la producători și distribuitori. Sandra Alexiu spune că societățile
medicale pot reglementa promovarea în cadrul conferințelor pe care le organizează,
impunând standarde de calitate științifică pentru simpozioanele-satelit.
Sandra Alexiu spune că medicii de familie trebuie
adesea să ia decizia cu privire la prescrierea de antibiotice pe loc, deoarece analizele
de laborator fie sunt inaccesibile pentru pacienții din zonele rurale, fie nu sunt
decontate din cauza epuizării rapide a fondurilor disponibile. În plus, medicii
nu dispun de fonduri pentru a-și dota cabinetele cu microaparatură de laborator
sau teste rapide.
Respondenții la micul sondaj efectuat pe tema
administrării de antibiotice menționează și ei o serie de instrumente care i-ar
putea susține în activitatea lor: bunele practici de prescriere a antibioticelor
în cabinete; ghiduri actualizate de tratament; hărți de rezistență la principalele
antibiotice și de tratament optim, permanent actualizate; automedicația ar trebui
limitată prin educarea publicului; eliberarea antibioticelor în farmacii ar trebui
mai bine controlată; promovarea antibioticelor în cabinete, spitale și farmacii
ar trebui reglementată. (...)
Irina Brumboiu consideră că este necesară o
mai bună supraveghere epidemiologică a germenilor rezistenți din spitale, care să
cupleze informațiile colectate de la fiecare caz cu realitățile diferitelor spitale,
astfel încât măsurile propuse să fie adaptate fiecărei unități medicale. În plus,
conducerile spitalelor ar trebui să vegheze la respectarea în practică a sarcinilor
de serviciu ale personalului, judecând după criterii obiective.
Trezirea la realitate
Unii intervievați au atras atenția asupra limitelor
simplei copieri a abordărilor folosite de alte țări și au subliniat importanța adaptării
regulilor și programelor. Atât în ce privește prescrierea de antibiotice la medici,
cât și eliberarea lor în farmacii, Vlad Mixich, vicepreședinte al Agenției Naționale
a Medicamentului la momentul discuției cu EPHA, își exprimă rezervele față de eficiența
reglementărilor: „Poți să dai legi, să dai sancțiuni. E degeaba, mai ales pe subiectul
acesta, pentru că aici intervii pe independența și autonomia medicului de a practica,
care este o zonă delicată din punct de vedere legal și etic. Tocmai din cauza asta,
medicii sunt de obicei foarte puțin complianți la măsuri de genul acesta”. El dă
ca exemplu dreptul la asistență medicală gratuită de care gravidele din România
se bucură prin lege, dar la care multe femei, mai ales cele din categoriile defavorizate,
nu au acces în realitate; mai mult, deși sute de medici au fost cercetați pentru
fapte de corupție în ultimii ani, fenomenul plăților informale nu pare să se fi
redus. „Asta este foarte greu de înțeles în vestul Europei: legal, pe hârtie, lucrurile
stau cum trebuie; dar în practică, ce este în lege nu se aplică neapărat”. Mixich
crede că rezultate mai bune ar putea fi obținute prin intervenții comportamentale
la medici și farmaciști, corect pregătite și testate de o echipă de oameni bine
instruiți, care să aibă „luxul” de a se ocupa cel puțin un an doar de subiectul
rezistenței la antimicrobiene. „Când vorbesc de luxul de a avea un an de zile la
dispoziție, mă refer la faptul că, în ultimii 27 de ani, mandatul mediu al unui
ministru al sănătății în România este sub nouă luni”, spune Mixich, care amintește
și de lipsa cronică de personal din minister.
Profesorul Popescu explică de asemenea că, în
cazul programelor de stewardship antimicrobian, există în general două abordări
majore: cea a restricțiilor de prescriere, cu rezultate pe termen scurt, dar care
în câteva luni generează „mecanisme de scăpare”, precum prescrierea altor antibiotice
de salvare în locul celor restricționate și administrarea de antibiotic în afara
programului responsabilului de stewardship, și cea a auditului prospectiv, care
presupune discuții cu medicul prescriptor despre alternativele la antibioticele
de salvare, care însă dă rezultate după ani de activitate susținută.