Eram un ţânc, într-una din primele gărzi la psihiatrie. O femeie tânără a fost adusă cu ambulanţa de la un spital generalist, contenţionată mecanic, după ce în timpul unui avort terapeutic devenise agitată, incoerentă, agresivă. 

Când am mers să-i fac anamneza, aflată deja sub influenţa sedativelor, s-a uitat la mine atent și a pornit a șopti: „Crezi că nu mi-am dat seama că ești tu? Doar pentru că ţi-ai pus halat nu înseamnă că nu te recunosc”. Deși am reasigurat-o că era prima dată când ne vedeam în viaţă, cu un zâmbet pierdut m-a contrazis: „Degeaba încerci să mă minţi, doar ne-am văzut acum trei zile, nu-ţi aduci aminte?”.

Falsele recunoașteri, delirul halucinator, fenomenele para­mnestice de tip reduplicativ sau ceea ce se mai cheamă „iluzia sosiilor” fac parte dintr-un complex de manifestări de obicei sugestive pentru sindroamele de lob temporal. Sunt incluse aici sindroamele Capgras, Fregoli, manifestările de tip „déjà vu/ déjà vécu/ jamais vu/ jamais vécu”, dar și diverse simptome fruste cognitive greu de pus într-o matrice nosologică. 

Noi, psihiatrii, le spunem „paramnezii” sau le încadrăm în paleta diverselor deliruri sub forma „interpretării delirante” ori – ca să fie ciorba completă – le aruncăm direct în plasa iluziilor („iluzia sosiilor” fiind o astfel de exprimare). Neurologii, mai sobri, le aruncă și ei în găleata agnoziilor, acolo unde sfârșesc mai toate simptomele neîncadrabile în altă parte. 

Mi-am adus aminte de acest colţ ciudat de experienţă medicală zilele trecute, când m-am întâlnit cu un pacient altfel senin, în puterea vârstei, dar care m-a rugat, conspirativ, să nu discut cu doamna de afară care-l însoţise. „De ce?”, l-am întrebat. „E o... prietenă de a mea”, mi-a răspuns el și mi-a făcut cu ochiul. „Și vă cunoașteţi de mult?”, mi-a venit să-l întreb. „Nu de mult”. „Cam de când?”, am continuat. „De vreo lună...”.

Doamna era soţia de-o viaţă, dar pacientul meu nu-i mai recunoștea faţa. Era convins că această străină care-l însoţise, cu tentă altfel familiară, nu putea fi decât o „prietenă”. 

M-am întâlnit, când și când, cu astfel de manifestări, în viaţa mea de doctor. Suficient de rar cât să mă minunez, ca la început, de cât de mult depinde, de fapt, realitatea noastră de funcţionarea unor legături armonice între diverse structuri ale creierului. Și cât de fragmentată devine percepţia realităţii dacă aceste legături devin dizarmonice sau dispar deopotrivă.

Zâmbetul pe care l-ai iubit, privirea în care ţi-ai petrecut dimineţile, ridurile care-ţi vorbeau de gândurile pe care le avea, poate, celălalt, toate se pot duce într-o clipită. Toate depind, de fapt, de magistrale din creier care unesc neuroni, unii dintre ei într-atât de mult specializaţi încât, la propriu, sunt „doar ai tăi”, și nu-i mai vezi la nimeni altcineva. 

Deci, data viitoare când te uiţi la faţa omului pe care-l cunoști, adu-ţi pentru un moment aminte cât de complex, de fapt, e acest fenomen, cât de fragil. Și memoreaz-o bine.