Colegii de breaslă vorbeau, încă de prin anii ʼ80, despre
preocupările doctorului Pop pentru umanizarea spitalului. Atât au văzut ori au
vrut să vadă în ceea ce el continua să zidească. Atât am văzut și eu la prima
documentare realizată în Oaș. După un timp, am revenit în zonă. Ca o umbră,
l-am însoțit vreme de câteva zile pe doctorul Mihai Pop, directorul Spitalului
Orășenesc Negrești-Oaș. Am mers cu el în cabinetul de consultații, la vizită și
contravizită, la masă și la raportul de gardă, în grădina din jurul spitalului
și în biserica „Buna Vestire“, ridicată cu îndemnul și sprijinul lui. M-a dus
să văd casele oșenilor – palate de piatră sau marmură – construite în mare
parte după ’90.
Paradisul regăsit
În toamna anului 1997, am intrat pentru prima dată în spitalul
din Negrești-Oaș, construcție nouă, realizată prin eforturile doctorului Mihai
Pop, unde, începând din holul de la intrare și continuând pe coridoare și chiar
de-o parte și de alta pe casa scărilor, fusesem întâmpinat de o expoziție de
tablouri.
– Sunt picturi ale lui Vasile Pop-Negreșteanu. E de aici, din
oraș, el nu și-a pierdut rădăcinile. A ascuns toată Țara Oașului în ele. Lada
noastră de zestre.
Pe alocuri, în fața câte unui tablou, surprind pacienți. Nu era
nimic regizat. Nu mai făceau coadă la ușile cabinetelor și nu mai zăceau cu
orele în saloane.
– Îi vedeți? mi-a spus aproape în șoaptă doctorul Pop, stau și
privesc la lucrările astea, uită de necazuri. Am adus în spital ceva ce ei nu mai
țineau de mult acasă: frumusețea. Și stați, încă n-ați văzut tot.
Pacient, jurnalist, medic tânăr, angajat în spital, te trezeai,
fără de veste, „prins“ într-un univers cald, prietenos. Citisem despre
art-terapie și etno-psihiatrie, tehnici aplicate însă la alții, mai către
vestul Europei. Nu mă așteptam să le descopăr într-un spital de la margine de
țară, un fel de „mică Siberie“ a noastră, unde, până prin 1989, erau
„deportați“ doctorii căzuți în dizgrație.
– Cine nu are nevoie de un strop de frumusețe? Cine n-ar vrea să
poată pune la loc, cioburile unor trăiri sufletești ce par imposibil de
regăsit. Totul este să știi cum anume și când să strecori în sufletul
bolnavului acest ingredient, pe care tot mai des îl neglijăm: arta. Și nu sunt
doar tablourile acestea. Pe unul îl ajut să-și amintească de copilărie și de
casa bunicilor, pe altul îl las să se plimbe prin grădină și să asculte
păsările, ori văd care vorbă îl unge la inimă sau trec pe lângă el fără să
știe, și văd la care pictură s-a oprit. Așa aflu ce îl doare. O întreagă
filosofie în doar câteva fraze.
– Că bolile, îmi spunea tot el, toate câte sunt, încep de la
suflet.
Tovarășul de drumeții
– Am aici, o să-l cunoașteți, un oșean, tovarăș de drumeții pe
dealurile și munții din jur, un fel de Păstorel al Oașului. E în stare să
doarmă în pădure și iarna. Și într-o zi, abia ridicasem clădirea, a trecut pe
la mine. Se întorsese de pe Vârful Vârfuțului, și-mi pune o întrebare
șăgalnică: „Ei ce ai mai făcut între timp, doctore?“ „Ce să fac? zic. Dacă tu
n-ai aflat că aș fi făcut ceva, înseamnă că nici n-am făcut.“ Da’ el nu s-a
lăsat, e meșter la șuguieli, și mi-a zis de nu știu ce păsări văzute în pădure,
de parcă ar fi fost în Rai în ziua aceea. N-a trecut mult și-am plecat și eu cu
el să străbatem codrii. M-am obișnuit să fac drumeții. Că până ajung în pădure
sau pe munte, trec prin sate, pe câmp și văd oamenii, îi ascult. Atunci, am
priceput și eu ce lipsea din grădina spitalului și am pus să se facă niște
căsuțe pentru păsări, prinse apoi prin pomi. M-am documentat apoi și ce anume
mănâncă aceste păsări. Și dacă eu aduc aici câțiva scoruși, trag și păsăretul
care-și face veacul în ei. Am adus din pădure chiar și cuiburi, cele date jos
de câte o furtună. Și-am rugat fie paznicul, fie o îngrijitoare să le pună la
păsări semințe, pâine, slană pentru pițigoi. Auziți-le, ce frumos cântă!
Și parcă înadins, ca să-l mulțumească, păsările din grădina
spitalului și-au întețit cântecul.
Semnul de recunoștință
A mai trecut un timp și doctorul iarăși s-a întristat. Era
duminică. Și a văzut cum, dimineața, bolnavii care puteau umbla, s-au îmbrăcat
de sărbătoare și au ieșit pe poarta spitalului.
– Dar unde vă grăbiți așa devreme? i-a întrebat el.
– Mergem o țârucă la biserică, au răspuns în cor câteva oșence,
care se internau, mai mult de dragul doctorului. Să ne punem bine și cu
Dumnezeu că nu se știe, ghemul se apropie de sfârșit.
– No, bine faceți, mergeți cu Domnul!
Și s-a uitat lung după ele să vadă la care biserică merg, și i-a
așteptat să se întoarcă, citindu-le pe față împăcarea. A mai trecut o săptămână
și încă una, și iarăși duminica, bolnavii lui au plecat către aceeași biserică.
Și-apoi s-a întâmplat că un fost pacient de-al său, vindecat, om
de afaceri, să-l întrebe:
– Doctore, mi-ai dat viață a doua oară, ești ca un Dumnezeu
pentru mine. Eu ce pot să fac pentru dumneata?
Și doctorul i-a răspuns, simplu:
– Pentru mine, nimic. Dar pentru spital poți face ceva. Hai,
să-ți arăt.
Și l-a invitat pe fostul pacient prin grădina lui, ocolind
clădirile curate, proaspăt zugrăvite, arătându-i florile și arborii, pe care
nici acela nu-i mai văzuse până atunci, l-a pus și pe el să asculte păsările,
i-a povestit cum a făcut de s-au mutat toate, mici și mari, din pădurea de pe
Vârful Vârfuțului în grădina lui „cea fermecată“. Și fără să prindă de veste,
au ajuns în cel mai îndepărtat capăt al grădinii, unde fusese pe vremuri morga
și mai erau doar câteva magazii vechi, dărâmate și ele.
– Ce să văd aici? întreabă, mirându-se, omul de afaceri. E urât,
au invadat bălăriile.
– Ai spus că vrei să fii recunoscător. Ajută-mă să fac aici ceva
frumos. Putem ridica o biserică.
– Ai dreptate dumneata.
– Dar mai e ceva: când omul vine la biserică, la liturghie, o să
treacă prin grădină. Vede florile, unele abia îmbobocite, altele care-ți iau
ochii prin coloritul lor viu, altele ofilite. Și căutând către ele, ascultă
păsările, se bucură de aerul curat și de verdele grădinii, își amintește că e
primăvară sau toamnă, sau poate chiar i se trezesc amintiri de pe vremuri,
de-acasă. Se întoarce în timp, vede cu ochii minții și ai sufletului de unde a
plecat, începe să înțeleagă cum e viața. Trebuie să am grijă și să fac în așa
fel ca aleile din grădină să fie cât mai frumoase, cât mai lungi și cât mai
înguste. Să nu meargă toți pe aceeași potecă. Și, ducându-se spre biserică,
bolnavul și poate și cel care a venit în vizită la el au timp să vadă, să se
vindece. Ce e frumos place ochiului și, ceea ce place vindecă. Degeaba i-aș
ține eu o predică de pe fotoliul de piele din cabinet, să-i spun să trăiască
sănătos, să-i vorbesc despre un alt stil de viață. Eu îi spun una și el se
gândește la ale lui. Așa însă, nu-i spun nimic, el trece prin grădină, merge la
biserică și își amintește cum era în sat mai demult. Și văzând, începe să se
vindece de uitare. Pentru el, grădina și biserica devin ochi, pentru mine este
leac. Eu n-am făcut doar spitalul-clădire și nu am adus doar aparatură și
medici, ci am dezvoltat și această latură. Și nu m-am apucat să fac aici o
grădină japoneză sau una după model franțuzesc, ci am adus grădina pe care o
cunosc din copilărie oșenii mei. Și nu am adus aici întâmplător lucrări ale lui
Negreșteanu. Pe mine nu mă interesează că a lucrat pe vremuri pentru gospodăria
de partid sau pentru Casa poporului. Dacă nu era bun, nu lucra acolo. Picturile
lui încorporează un tezaur al acestei zone. Sunt tipare, modele... Arta
vindecă. Reface legături cu trecutul, prezentul, cu viața adevărată.
– Și cum a continuat discuția cu omul de afaceri?
– Da, stai, nu te grăbi, i-am spus. L-am pus să sădească și un
mesteacăn fain. Nu ai văz’t așa ceva. Din Vârful Vârfuțului l-am adus. E o
bucurie. Îți place?
– Foarte mult. Dumneata știi că am un pâlc de mesteceni în fața
casei?
– Când ziceai că vii cu muncitorii să torni fundația?
– Păi, eu zic să începem de luni, să ne meargă bine.
– Nu te-ai gândit rău. Cam într-o lună sau două o ridicăm.
Biserica s-a ridicat într-un timp record, a fost și pictată. Tot
de Vasile Pop-Negreșteanu. Chiar dacă picturile erau religioase, ele semănau cu
cele din spital, și cu ce știau pacienții de la ei, din sat. Niciunul nu mai
pleca în oraș. Ba mai mult, așa cum doctorul anticipase, veneau și
aparținătorii și mergeau împreună la liturghie. Apoi, când slujba se termina,
se opreau în raiul de lângă biserică, stăteau pe bănci, ascultau păsările,
depănau amintiri. Inima doctorului Pop tresărea de fericire, de câte ori vedea
parcul lui plin cu oameni. Căci pentru ei îl făcuse. Gândul lui bătuse însă
mult mai departe.
Eudochia și grădina de acasă
– A venit o oșeancă faină, din Certeze. O avusese pe soacra ei
suferindă și o aduseseră la spital. A fost tare mulțămită cum am îngrijit-o. Pe
ea, pe fiică, o chema Eudochia, ca pe mamă. Parcă și semăna oarecum cu ea. Și
numai ce-o aud că-mi spune: „Domn’ doctor, când n-oi mai puté, am mare
rugăminte la dumneata: să mă luați aici, la spital. Pot măcar să le dau la
păsări de mâncare sau să îngrijesc de flori. Acasʼ cin’ să cate de mine?“ I-am
promis, ce să fac?! Vine în fiecare săptămână și aduce flori, bulbi, le
îngrijește pe cele din grădină, plantează altele. A mutat aici toată grădina ei
cu flori de acasă. Oamenii au nevoi simple și, de ești atent la nevoile lor,
fac adevărate minuni. Mă întâlnesc cu ea prin grădină, și-mi zice: „La noi e mai
frumos decât acasă“. Spitalul a ajuns să fie „la noi“! Tot mai des vine, rămâne
aici peste noapte sau când e vreme rea. Într-o zi, mi-a spus în șoaptă și cu
lacrimi în ochi: „Gata, domn’ doctor, am mutat toată grădina aici; acum asta e
casa mea“. Săptămâna trecută a murit. I-am făcut înmormântare la Certeze. În
afară de cei care erau de gardă, restul salariaților eram acolo. Și oamenii
văd.
Abia în povestea cu biserica pricepusem și eu ceva din tâlcul
acestui mic paradis, care nu are nimic de-a face cu grădinile japoneze, așa
cum, grăbit, crezusem la început. Căci și biserica, și expoziția permanentă cu
lucrări ale lui Vasile Pop-Ngreșteanu, și spitalul, curat și funcțional, au
fost gândite ca anexe ale grădinii. Făceau parte din acea „grădină de-acasă“,
ce definește încă sufletul oșenilor. E doar una, deși fiecare o vede altfel. Și
mi-am reamintit de simplitatea și profunzimea acelui gând al doctorului, care
știe să vindece: „În zi de sărbătoare, omul vine la biserică să se roage, să
participe la liturghie, dar până aici și înapoi, el trece pe coridoare și vede
iar o pictură care-i place apoi, pe aleile grădinii, vede o floare ori ascultă
un cântec de păsărele, simte vibrația și parfumul naturii. Simte! Trăiește!
Retrăiește!“
Terapie prin trandafiri
S-a făcut seară, a venit și dimineața, iar doctorul Mihai Pop
este în cabinetul de consultații, unde tocmai consulta o băbuță, care a venit
cale de peste 30 de kilometri, „mai mult, așa, ca să știe cum stă“. În timp ce
fac o poză, aud că-i spune: „Ia dumneata și bea paharul ăsta cu medicament,
mergi pe urmă în grădină până lângă biserică și peste o oră te întorci la
cabinet să-ți mai iau o dată tensiunea. Să-mi zici și mie câți trandafiri
galbeni au înflorit. Că n-am avut timp să-i văd“. Femeia s-a îmbrăcat și a
ieșit să caute trandafirii din parcul spitalului. Doctorul se întoarce către
mine: „Oamenii au uitat să vadă. Trec pe lângă minuni ale naturii și nu le văd.
Nu mai știu să trăiască, nu mai știu să se bucure. Am pus-o să numere
trandafirii, pentru că așa, sigur o să se uite după ei. Dar acolo sunt și niște
crini fantastic de frumoși. Oșeanca e de aici, din Huta, stă departe, la
capătul satului. Are acasă, i-am văzut, că eu merg prin toate satele astea,
niște crini, dar ăștia de aici, pe care i-am adus tocmai de la Săpânța, sunt și
mai grozavi. Ei îi plac tare mult crinii. Ia gândește dumneata acum, cum o să
reacționeze când îi vede!“.
De altfel, aveam să mă conving în zilele următoare, acțiunile
doctorului, oricât păreau de neînsemnate, se bazau pe cunoașterea oamenilor și
a zonei și aveau un rost. Cunoștea aproape casă de casă, mari și mici, câți
formau o familie, necazuri și bucurii.
Cerșetorii cu dinți de aur
Dis-de-dimineață, doctorul Pop mă luase cu mașina să-mi arate
satele din jur, să văd cu ochii mei Țara Oașului.
– Priviți: marmură, piatră, pitici, case cu 16, 20, 30 de
camere, oglinzi, balconașe, băi aurite. Au tăiat pomii, au înlocuit iarba verde
cu betoane.
– La ce le trebuie?
– Competiția dintre ei a alunecat spre grotesc.
M-a dus acasă la familii de miliardari (dar cine nu e miliardar
în Certeze?!), m-a condus la Maria mireselor, a așteptat retras pe un scaun
să-mi fac interviul, apoi am mers la alții. Într-o singură zi, în 14–16
ceasuri, toate imaginile mele despre Oaș, imagini clădite de o propagandă
falsă, s-au prăbușit.
Certeze fusese prezentat, în presa centrală mai ales, drept
„satul cu 300 de ziariști la Paris“. „Care ziariști? Cum vine asta?“ „Da,
domnule“, răspundea primarul câte unui reporter: „Ca să facă bani repede, s-au
dus la Paris să vândă ziare. Ei sunt «ziariștii»! Apoi s-au întors, au ridicat
case de marmură, au adus televizoare color, cuptoare cu microunde, frigidere și
congelatoare, combine muzicale și câte și mai câte.“
În documentarul văzut pe un canal TV, nu mi s-a părut aproape
nimic nefiresc. N-am văzut însă în acel reportaj nici arhitectura grotescă a
caselor, îngrămădite una într-alta, nici lipsa spațiilor verzi și a pomilor
înlocuiți de marmură și piatră, nu se auzeau nici manele de pe combinele muzicale
ultrasofisticate, date la maximum.
Acasă la Maria mireselor din Certeze, aveam să aflu chiar din
gura „ziaristei“ de la Paris cum a stat acolo în case insalubre, cu șobolani,
gândaci și păduchi, cum a lucrat într-o filieră de șarlatani ca să cerșească bani
în schimbul unor fițuici, așa-numitele „ziare“, care nu erau bune de nimic.
Casa, de o opulență și un prost gust ieșite din comun, făcea poate, corect
evaluată, milioane de dolari. Femeia din fața mea, încă frumoasă, ce mai știa
să gătească miresele și să cânte, râde în fața aparatului de fotografiat,
dezvelindu-și dinții de aur. Baia din casa ei e poleită cu aur, barul la fel,
sticlele cu băuturi scumpe, luate din Vest, care sunt expuse, nu au fost
niciodată deschise. În casa ei, dar ce vorbesc, în palatul de marmură și
piatră, cu o curte plină de pitici de ipsos, fără niciun rost, cu ușile și
porțile deschise larg toată ziua, pentru ca mobila de lux să fie văzută din
stradă, au intrat oameni politici și ziariști cunoscuți, oameni de televiziune
și ierarhi ai Bisericii. Până și patriarhul Teoctist îi trecuse pragul. Păstra
fotografii mărite cu toți aceștia, le arăta bucuroasă oricui ajungea în casa
ei.
Doctorul Pop, privind când la mine, când la reportofonul deschis
de pe masă, nu-și credea urechilor. Maria povestea pe șleau cum a cerșit la
Paris, ce a cumpărat cu banii, cum își organiza ea gospodăria, aducându-i la
ascultare pe soț și pe ginere, cum se prezintă, „cu aplomb și vână“, în fața
personalităților politice, cum își vindea fiecare păhăruț de pălincă și fiecare
ou, ce sume cerea pentru gătitul mireselor. La Paris, nemaiputând suporta dorul
de țară, a compus o poezie lungă, pe care mi-a recitat-o.
În fine, plecăm să vedem alte „cavouri“ cu familii de oșeni
îngropate în ele. Știam deja cum au fost „făcuți“ banii, prin ce mijloace,
oculte câteodată, s-a ajuns la o asemenea explozie de monstruozități. Căutam
din priviri o casă măcar, cum erau cele de pe vremuri ori o grădină simplă în
care să vezi cum aleargă copii desculți și cum crește iarba. Nimic!
– E mai rău ca o boală, domnule reporter.
– Cerșetori cu dinți de aur, rostesc eu, rezumând în câteva
cuvinte drama unei zone atât de frumoase și curate în alte vremuri.
– Imaginați-vă că un oșean dintr-o casă de-asta, că nu sunt
chiar toți așa în Oaș, ați văzut acum doar ce este în Certeze și în Huta, vine
la spital. Îl tratez, și-apoi, nu mai vrea, domnule, să plece acasă. El nu știe
de ce, dar îi place la spital. Se duc dimineața prin grădină ca să meargă
desculți prin iarbă, să simtă pământul sub picioare. I-am văzut cu ochii mei.
Acasă îi ceartă, cică, muierile. Sunt ca niște copii, care au regăsit grădina
bunicilor și bucuriile simple. Le crește inima când aud cucul cântând ori un
ciripit de mierlă. Pe urmă, se întorc acasă și uită tot. Și iar se îmbolnăvesc,
de parcă ar cădea într-un blestem.
Satul împânzit de pensiuni
Astăzi, doctorul Mihai Pop nu mai este. M-am întors în Oaș, de
câte ori a fost posibil, bântuit de o întrebare: Pe unde se ascund „doctorii“
când nu mai sunt? Am trecut și prin Săpânța, locul unui alt fenomen –
„Cimitirul vesel“ –, despre care s-a scris mult și nu s-a spus mai nimic. Și,
ca orice așezare cu vad turistic, satul e plin de pensiuni. Am întrebat și care
dintre ele merg. Răspunsul, mereu același: „Doar câteva“. Din curiozitate, m-am
cazat chiar la una dintre cele ce mi s-a spus că merg, și-apoi, acolo fiind,
le-am luat la rând și pe celelalte. Aproape toate, după regulile de acreditare
moderne, n-aveau niciun cusur. Și, într-o zi, la o masă în grădină, am întrebat
proprietara pensiunii unde eram oaspete:
– Cum de v-a venit ideea să amenajați grădina așa?
– Mama mea a avut ceva necazuri și a stat mai multă vreme
internată la domnul doctor Pop, în Negrești-Oaș. Și-așa de mult îi plăcea
acolo, mai ales în grădină, că nu se mai lăsa adusă înapoi. Și-atunci am
priceput că un spital bun e acela care te face să te simți mai bine ca acasă.
Iar când ne-am făcut pensiunea, i-am spus omului meu: „O pensiune nu e doar
pensiunea“.
– Și nici omul nu e doar omul, am
sărit eu repede.
– Oo, mai ales oamenii! Trăim între oameni și fără ei nici noi
nu putem fi. Dacă eu nu îngrijesc de tata și de mama când nu mai pot, cum să le
cer copiilor mei să îngrijească de mine? Și când părinții sunt la lucru, văd la
oraș, și nu sunt bunici ori vecini care să vadă de ei, o iau razna și cad între
golani. Și am mers eu și soțul meu la spital, era director domnul doctor Emil
Naghi, discipolul domnului doctor Mihai Pop (l-or scos și pe el) și-am văzut.
Încă nu se stricase de tot ce a lăsat în urmă fostul director. L-am căutat și
pe pictorul Vasile-Pop Negreșteanu și i-am comandat lucrări. În fiecare cameră
e câte o pictură de-a lui. Și când te uiți la ele, parcă ai în față o oglindă a
sufletului. Nici noi n-am crezut că o să meargă. E plină Săpânța de pensiuni
care s-au închis.
– Cum credeți că a reușit doctorul Pop să conducă spitalul
atâția ani?
Femeia s-a uitat către soțul ei, aflat alături, de parcă i-ar fi
cerut acordul.
– Nu a condus niciodată spitalul prin el însuși. Tot ce a făcut
când trăia, a făcut prin ceilalți: sufletul Oașului era și al lui. După ce-am
priceput, am gândit să ne conducem afacerea prin oamenii care ne trec pragul.
Simțim ce caută, ce-și doresc. Și-apoi, în următorul an, ei se întorc și își
aduc și prietenii. Dar nu numai de la ei am învățat. Uitați-vă, puneam pâine
ori mălai pe o scândură, acolo pe terasă, unde vedeți mușcatele, și veneau
vrăbiile. Se obișnuiseră. Și când scoteau o nouă serie de pui și puteau deja să
zboare, vrăbiuța aducea pe rând câte unul cu caș la gură și îi rupea bucățele
de pâine, dându-i-le în cioc. Și-acum, vedeți, vin și ciugulesc de pe masă,
nici nu se sinchisesc de noi.
– E aproape, domnule, adaugă soțul. Și nu te costă nimic. Întâi
am pus prin străchinuțe niște bombonele pentru copii, având grijă să fie
proaspete. Pe urmă, colo în foișor, pe o masă de lemn, am lăsat niște unelte și
chiar jucării: o vioară făcută dintr-un cocean de porumb, un lemn cu o formă
sau alta. Și-abia vin – mulți au copii – și-i vezi că nu se mai desprind
de-acolo și meșteresc. Anul trecut am adus și un strung de prelucrat lemnul. Am
fost maistru la o uzină mecanică, la Cugir, și știu cum se lucrează cu el. E o
bucurie să-i vezi lucrând sau cioplind în lemn. Doi băieți mi-au copiat modelul
de la poartă și l-au cioplit pe stâlpii de lângă scară. Copii de asfalt. Noi
n-am avut rude la oraș, însă acum avem. Vin și ei dacă suntem nași, ne cheamă
când au un botez sau o nuntă, își lasă copiii la noi când pleacă în
străinătate. Suntem deja ca în familie.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.