Bubele coceau, noi puneam o foaie de ceapă, sau o frunză de pătlagină, sau o creastă de slănină ca să coacă mai repede sau să coacă mai puţin. La un moment dat, dacă nu se mai putea, încingeam un ac în foc și spărgeam buba, drenam puroiul și cam aia era.

Tratamentul empiric din viaţa satului includea manevre și observaţii primitive despre ce face rău, cum face rău, dar nu mergea dincolo de o înţelegere aproximativă. Nici nu știau oamenii, nici nu-i interesa foarte tare despre ce înseamnă de fapt fluidele respective, mecanismul lor de apariţie, stare și dispariţie, dar mai ales cum să le previi.

In extremis, exista antibioticul. Antibioticul era o treabă deja serioasă. Aproape că oamenii pronunţau șoptit sentinţa: „A fost grav, a trebuit să-l pună pe antibiotic”. Iar numele antibioticelor erau puţine și melodioase. Penicilina. Ampicilina. Tetraciclina (pe care unii o pronunţau simpatic tetracilină).

Oamenii se descurcau cu ce aveau. Venirea medicului sau asistentei medicale prin sat aducea doar câteva daruri rare, spre exemplu soluţia de rivanol sau tifonul. Tifonul era un material fascinant cu care făceai bandaj. Leucoplastul era o raritate. Mama avea un fel dibaci de-a monta tifonul, ca mai apoi să-i facă un fel de fundă mică pe cale de dispariţie. După care stăteam cu cârpa aia până lua culoarea prafului. De penurie, nu de altceva. Aveam tifon pentru maximum două bandaje.

În nenumărate dăţi am trecut, copil fiind, prin acest ritual. Se întâmpla îndeosebi vara, când genunchii erau inevitabil zdreliţi, ca și gleznele, când tot felul de spini, ciulini, cioburi sau alte chestii ascuţite tăiau tălpile, mâinile, coatele, ne mușcau tăunii și ne scărpinam până făceam rană, sau ne zgâriam în murișuri și zmeurișuri spre sfârșit de vară, într-o lume cu destul de multă apă, destul de puţin săpun.

Dar parcă, ce ironic, lumea era mai curată. Astăzi mai că plesnesc la nituri farmaciile de antiseptice, dezinfectante, alifii, oferta de antibiotice e diversă și (din păcate) nu tot timpul folosită cu cap.

Doar că ne-am pricopsit cu alt fel de bube. Care coc. E un fel de răpciugă morală care bântuie printre noi, măcar că ar trebui să avem mai multă știinţă, mai multă deschidere, mai multă înţelepciune.

Astăzi nu-i mai pasă nimănui de miracolul tifonului. Pentru că, din păcate, majoritatea se îmbată cu minciuna că știu tot ce le trebuie, frecvent în eroare, niciodată îndoiţi.

Foto: www.rawpixel.com

De același autor: Adevărul nu e o funcție de credință