Caius
Mihăilă mi-a fost coleg şi prieten din 1951, studenţi fiind la Medicina
timişoreană. Seriozitatea sa îmbinată cu un surâs ironic, temeinicia culturii
ce nu accepta omisiuni şi exagerările iminente perioadei mi-au atras atenţia şi
ne apropiau. Modestia şi sărăcimea îmbrăcămintei oglindeau lipsurile materiale,
pe care le atenua prin autoironie şi glume. A rămas anecdotic prin manşete ce
apăreau de sub mânecile ce „prelungeau“ cămaşa fără mâneci sau ciorapii purtaţi,
din ce în ce mai scurţi, până „se terminau“.
A fost un student eminent, cu rezultate pe măsură.
La absolvire, în 1957, putea opta pentru o repartizare bună, dar a ales cea mai
depărtată circumscripţie, în Dobrogea, pentru ca apoi să ceară un loc izolat în
inima Deltei Dunării. S-a implicat cu trup şi suflet, pe lângă domeniul
medico-sanitar, în toate problemele şi acţiunile populaţiei, câştigând stima şi
dragostea locuitorilor. Cei trei ani petrecuţi într-un loc izolat de lume dar
mirific, unde s-a aruncat în vâltoarea aventuroasă de tămăduitor în slujba
semenilor, sfidând neajunsurile şi bucurându-se de bucuria celorlalţi, au fost
descrişi cu farmec de povestitor în romanul „Jurnal la morile de vânt“ (Ed.
Eminescu, 1972).
Urmează perioada de medic pediatru îngemănat
cu organizatorul de sănătate, conştient de neajunsurile domeniului, de
insuficienta dotare dar şi de pregătire, de nepăsarea şefilor dublată de plăcerea
dominării şi a îndestulării. Acestea au fost relatate cu ironie îmbinată cu mâhnire
la întâlnirile prieteneşti de la barul negru al Continentalului din Timişoara.
Merită de menţionat întâlnirea de zece ani de la absolvire, din 1967, când un
coleg bine situat profesional a batjocorit în cuvântul său pe cei care s-au
„refugiat“ în funcţii de conducere. Caius, simţindu-se vizat, a ripostat
vehement, dar în stilul lui zeflemitor: „Voi, care vă complăceţi în propriile
realizări, de ce lăsaţi pe cei slabi să vă conducă? De ce nu vă implicaţi în
remedierea lipsurilor la care, de fapt, sunteţi părtaşi?“… Caius Mihăilă s-a
implicat. A fost un luptător deschis şi sincer, obiectiv şi necruţător faţă de
neajunsuri, indiferenţe şi muşamalizări, atât prin viu grai, cât şi prin
scrisori adresate forurilor politice, până la cel mai înalt nivel. Crâmpeie de
viaţă în sfera medicală a deceniilor şase şi şapte la poarta maritimă a ţării
au fost evocate în cartea „Medicii bolnavi“ (Ed. Eminescu, 1980).
Cu puţin timp înainte de a se îmbolnăvi, la
o întâlnire cu prietenii din Timişoara, în toiul atmosferei de veselie, ne-a şocat
cu întrebarea: „Voi vă gândiţi la moarte? Eu în fiecare seară mă pregătesc,
timp de câteva secunde!“. Tâlcul acestor vorbe l-am înţeles după câteva luni, când
am auzit de îmbolnăvirea lui şi apoi de trecerea lui în eternitate, la treizeci
de ani de la prima întâlnire cu acest om nepereche. În timp ce l-am condus pe
ultimul drum, la cimitirul din Orăştie, am retrăit tot ce era legat de marea
lui personalitate – colegul şi prietenul, medicul de excepţie şi scriitorul
remarcabil.
