În urmă cu câţiva ani, am acordat o atenţie
deosebită evoluţiei unei tinere soprane – Anda
Pop – care, după absolvirea Facultăţii de Medicină, a optat să studieze şi
canto la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, sub îndrumarea
reputatei soprane-profesor Georgeta Stoleriu, reuşind să se afirme pregnant
atât în recitaluri sau concerte (adesea şi în compania Orchestrei medicilor),
cât şi în spectacole, devenind solistă a Operei din Braşov, unde a fost şi
este constant aplaudată în musical (My
Fair Lady), operetă (Liliacul,
Sylvia) sau operă (apărând recent şi în noua producţie cu Madama Butterfly, după ce interpretase
personajul central şi la Craiova, şi în turnee peste hotare).
Deşi unanim apreciată în rolul Micaela din
opera Carmen, susţinut pe scena
Operei Naţionale din Bucureşti, ca ultimă etapă a concursului de angajare, Anda
Pop a primit, atunci, doar promisiunea unor colaborări... care nu s-au
concretizat. Au trecut ani buni de atunci, între timp a devenit şi laureată la
prestigiosul Concurs „Butterfly“... Şi, printr-o conjunctură favorabilă, a
primit, în fine, invitaţia de a apărea din nou la ONB, chiar în rolul
nefericitei gheişe imaginate de Puccini, astfel încât o sală neaşteptat de plină
a urmărit evoluţia sa într-o partitură pe cât de dificilă şi solicitantă, pe
atât de ofertantă, beneficiind şi de o distribuţie echilibrată, cu tenorul
Hector Lopez în mare formă (Pinkerton), cu baritonul Valentin Vasiliu, cam prea
„eroic“ şi uneori detimbrat (Sharples) sau cu mezzosoprana Sidonia Nica, conştiincioasă
Suzuki, dar mai ales de un dirijor – Adrian Morar – care a ştiut să urmărească permanent
soliştii şi să dozeze intensităţile orchestrale, ansamblul sunând nesperat de
bine, cu o paletă coloristică şi expresivă perfect adecvată, ceea ce, în sine,
a constituit o performanţă.
Într-o montare tradiţională, recompunând
specificul nipon prin decoruri şi costume, uneori şi prin gesturi şi atitudini,
spectacolul continuă să placă, publicul trecând cu indulgenţă peste convenţionalisme
şi stereotipii, generate fie de reflexe de rutină, fie de diluarea sau chiar de
dispariţia unor repere regizorale imaginate, în anii ’50, de Jean Rânzescu. Cei
prezenţi s-au bucurat să (re)asculte superba muzică, interpretată, în acea seară,
la un nivel demn de un teatru liric ce se respectă, descoperind poate o soprană
cu glas generos, amplu, condus cu siguranţă, cu un joc nuanţat, chiar dacă mai
reţinut ca altădată în planul trăirii emoţionale, probabil din cauza focalizării
asupra cântului, nelăsând spectatorii să „simtă“ 
că semnele unei răceli îi dădeau
emoţii suplimentare (dar pe care medicul Anda Pop a reuşit să le rezolve... nu
doar cu tratamentul adecvat), cu experienţă scenică şi o înfăţişare predestinată
pentru Butterfly, relaţionând credibil cu partenerii, care, din fericire, au
avut, la rândul lor, voci ce s-au armonizat într-un „întreg“ omogen, fără asperităţi
sau neîmpliniri, ceea ce, trebuie să recunosc, la ONB se întâmplă mai rar...
Dar e un semn că... se poate, că în ţară există solişti care merită din plin să
fie invitaţi sau chiar angajaţi la teatrul care, cel puţin în privinţa
sopranelor lirico-spinto, este în mare suferinţă. Dovadă elocventă este faptul
că, după câteva nefericite experienţe în precedentele spectacole cu Madama Butterfly (unele triste, altele
dezolante sau chiar enervante), în fine, am ascultat şi aplaudat o interpretare
adecvată a rolului titular, într-o „echipă“ omogenă şi de succes. Sper sincer să
fie un semn bun... 
