Abia ce s-au încheiat Zilele Universităţii de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași. Ultimul eveniment din programul amplu al manifestărilor a fost un dialog pe care l-am purtat cu prof. dr. Cătălin Vasilescu pe marginea cărţii pe care a publicat-o la Humanitas: „Bestiar. Șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operaţii”. 

Unul dintre punctele conversaţiei a fost relaţia tensionată dintre Toma Ionescu și Victor  Gomoiu. Pe Gomoiu l-am simpatizat de când l-am descoperit, dar, mai ales, după ce am aprofundat polemica sa cu Toma Ionescu. M-am bucurat să aflu, la finalul cărţii prezentate, opiniile profesorului Dan Setlacec, de fapt, îndemnuri către autorul cărţii: „Mă, în chestiunea simpatectomiei în angina pectorală dreptatea este de partea lui Gomoiu. Dar să nu dai prea tare în Toma Ionescu, că altul ca el n-avem” (p. 224).

N-aș comenta ultima frază a profesorului Setlacec, pentru că înţeleg atașamentul chirurgilor bucureșteni faţă de Toma  Ionescu. Însă a-l aprecia e una, dar a-l considera „Hristos al chirurgiei” ori „chirurg naţional”, cum este proclamat la întâlnirea cu analiza critică a profesorului Vasilescu, e deja prea mult. Apreciez că, dacă n-ar fi existat conflictul dintre cei doi, despre Toma Ionescu s-ar fi pomenit foarte rar în posteritate. 

Însă dorinţa sa de a se înveșnici nu s-a transformat în realitate. Pe când, pentru Gomoiu, cu toată amărăciunea purtată din nerecunoașterea contribuţiei sale din partea maestrului iubit, recunoașterea a venit ulterior cu asupra de măsură. La fiecare congres internaţional de istoria medicinei, măcar o dată este amintit. Și nu de vreo gură românească.

Cel mai frumos dar  al medicinei românești

Post-eveniment, mi-am revăzut însemnările și secţiunile din presa vremii: cele privitoare la Victor Gomoiu, despre care, în anul 1936, se scria că făcuse cel mai frumos dar medicinei românești, prin alegerea sa ca președinte al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei. 

Presa scria că este „o demnitate pe care nimeni nu a avut-o până astăzi. Mulţi profesori și mandarini universitari au călătorit prin străinătate, unii având merite reale, alţii numai de dragul alaiului de nuntă. Unii s-au întors cu decoraţii, alţii s-au bucurat de aprecieri sănătoase. Dar niciunul n-a izbutit să se impună cu atâta autoritate. Niciunul n-a cucerit o demnitate atât de înaltă. Aceasta nu trebuie să supere pe nimeni. Pentru că doctorul Victor Gomoiu a reprezentat la Paris medicina românească, pentru că, în persoana lui, s-a concentrat toată puterea de expansiune a orgoliului naţional. Salutăm în această alegere un triumf personal și o entuziastă omagiere a medicinei românești” (Curentul, an. IX, nr. 2880, duminică, 9 februarie 1936, p. 6).

Peste două decenii, profesorul Valeriu L. Bologa, într-un text plasat în deschiderea Tribunei de la Cluj, intitulat „Succesele istoriografiei noastre medicale”, scria: „Victor Gomoiu, decanul medico-istoricilor români, maestru al nostru, al tuturor care activăm azi pe această linie, pornește în Capitală o susţinută mișcare, fundamentată pe o serie de temeinice și cuprinzătoare publicaţii, rămase până azi cărţile de căpătâi ale iatroistoriografiei românești. Prin înfiinţarea activei Societăţi Române de Istoria Medicinei, el dă strădaniilor celor care se grupează în jurul lui cadrul organizatoric. Prima mare afirmare pe teren internaţional a fost strălucitul  Congres internaţional medico-istoric din București, din 1932. Din momentul acesta, istoriografia medicală românească a putut să-și creeze vad adânc în lumea cercetătorilor din străinătate. (Gomoiu este și în prezent președintele de onoare perpetuu al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei.) Cât de puţin sprijin din partea oficialităţilor de odinioară a avut Gomoiu o știm numai noi, cei iniţiaţi; energia, dârzenia și sacrificiile personale ale lui Victor  Gomoiu au fost în stare să învingă 
piedicile puse” (Tribuna, an. II, nr. 3, 18 ianuarie 1958, p. 1).

„Aspru, dar infinit de bun”

Pe Gomoiu, om cu o „viaţă laborioasă”, „aspru, dar infinit de bun”, „dintr-o bucată”, „ce n-a cunoscut gimnastica șirei spinării”, „cu un spirit de creaţie și o putere de organizare rare”, „franc și leal”, cu un „caracter de bronz”, aprecierile și elogiile colegilor din străinătate nu-l impresionau atât, cât acelea pe care le primea din ţara sa. La împlinirea vârstei de 50 de ani a asistat, la 18 aprilie 1932, în sala de conferinţe a Așezămintelor M.S. Elena, din Șoseaua Vergului nr. 5, la dezvelirea unui bust care-l reprezenta.

La ceremonie avea să audă, pe lângă puzderia de discursuri, și vorbele lui Pamfil Șeicaru, din a cărui cuvântare citez: „Doctorul Gomoiu este un singuratic  agresiv, simpatic în abstract,  antipatic în concret. (...) Doctorul Gomoiu, un splendid caracter, este fiu de ţăran și a rămas ţăran, îndărătnic, înrădăcinat în spiritul lui de ţăran. Toată forţa lui este sensul omagiului pe care-l aducem unui om care n-are egal pe nimeni. Doctorul Gomoiu a refuzat renegarea; dovadă că nu e profesor universitar. (...) Doctorul Gomoiu a refuzat să fie profesor universitar, pentru că i se cerea o tranzacţie, Gomoiu însă nu cunoaște tranzacţiile. Gomoiu este forţa îndârjită care refuză scara de serviciu. (...) Lipsesc oameni de talia lui Gomoiu. Gomoiu este un prieten strălucit, dar incomod. Nu cunoaște odihnă și nu-ţi dă răgaz să te odihnești. E un exemplar rar care aș vrea să nu dispară, ci să se multiplice. (...) «Cine n-a dat tot n-a dat nimic!» Acesta este doctorul Gomoiu” (Curentul, an. V, nr. 1556, marţi, 31 mai 1932, p. 3).