Personalitatea despre care a formulat cele mai cuprinzătoare aprecieri se referă la maestrul său acad. Nicolae Hortolomei (1885–1961). La împlinirea vârstei de 70 de ani ai acestuia, în cuvântul pe care i l-a adresat profesorul Theodor Burghele îi contura în fraze pline de conţinut portretul psiho-moral: „omul de o bunătate extraordinară, binevoitor, de o veselie robustă, de o bună dispoziţie constantă, extrem de blând cu bolnavii şi colaboratorii săi din clinică… Cei care au avut prilejul de a lucra alături de el şi-au dat seama că acad. Hortolomei era pătruns de adevărul că trebuie să te faci iubit şi nu temut de colaboratori, deoarece legăturile trainice nu se fac decât prin bunătate…“ (Chirurgia, 4, 1955). Aminteşte cât de minuţios a pregătit profesorul Hortolomei trepanaţiile făcute de el pentru nevralgiile de trigemen, efectuând nenumărate trepanaţii şi exerciţii de topografie craniocerebrală în laboratorul de medicină experimentală la Institutul de anatomie. „Avea o tehnică desăvârşită, răbdare şi blândeţe faţă de ţesuturi [aptitudini] ce caracterizează gesturile sale“ (Chirurgia, 4, 1955).

Format în anii în care chirurgia era considerată încă doar „o virtute manuală“, Hortolomei îşi depăşeşte condiţia propriei sale formări profesionale şi consideră că progresele moderne trăite impun o orientare fiziologică a practicii chirurgicale. „Aceasta era preocuparea sa de căpetenie şi acesta era firul diriguitor al activităţii sale ca şef de şcoală chirugicală… Deşi format în anatomie şi medicină operatorie, la începuturile carierei sale, el a înţeles… viitorul către care se îndreaptă chirugia şi cu pasiune, cu răbdare, cu putere de muncă permanentă, el a militat pentru orientarea către o practică operatorie cât mai fiziologică, conservatoare, către o practică făcută cu inteligenţă şi cu mare dăruire. Aceasta a fost una dintre trăsăturile cele mai evidente ale personalităţii sale“ (op. cit. pag. 145).

Atac la lipsa de valoare a dializei intestinale

Este unică, în felul ei, caracterizarea pe care profesorul Burghele o face elevului său, Eugeniu Proca, evidenţiind trăsăturile de personaliate ale cercetătorului care-şi lua titlul de doctor în ştiinţe medicale printr-o lucrare de mare dificultate (ca mod de cercetare, cerinţecaracteriale ale cercetătorului), ce deschidea un drum îndrăzneţ în clinica şi chirurgia urologică: „Insuficienţa renală acută. Fiziopatologie, Diagnostic“ (Ed. I.M.F. Bucureşti, 1957): „Publicarea unei monografii pe această temă era nu numai deosebit de oportună, dar cerea din partea celui care cuteza să o realizeze o muncă deosebit de mare, un spirit critic ascuţit, o energie deosebită care să permită autorului urmărirea bolnavilor grav în intervale de zeci şi zeci de ore, în sfârşit, aceasta cerea un om cinstit, corect, care să adune faptele, să le interpreteze şi să le redea aşa cum sunt ele. De aceea nu am ezitat nicio clipă de a da această sarcină lui E. Proca, aspirant cu concurs în Clinica chirugicală de la Panduri, care ne prezintă astăzi fructul unei munci imense, de peste trei ani. Monografia lui Proca are marele merit de a fixa stadiul actual al problemei, de a ataca definitiv lipsa de valoare a dializei intestinale… Monografia are marele merit de a fi prima publicată la noi asupra acestui subiect, cu iconografie proprie, cinstit observată, corect redată. Sarcina lui Eugeniu Proca a fost deosebit de dificilă, este de datoria mea să afirm bucuria mare pe care am resimţit-o atunci când am văzut lucrarea sa, concluziile sale logice, prudente, orientarea sa ştiinţifică, maturitatea sa de gândire“ (Chirurgia, 6, 1957).

Are de asemenea aprecieri pertinente despre personalitatea unui alt mare chirurg al tării – Ion Ţurai, care împreună cu harnicul său colectiv profesional de la Spitalul de Urgenţă Floreasca a pus bazele ştiinţifice moderne ale chirurgiei de urgenţă şi a ridicat la rangul de principală metodă de cercetare metoda experimentală. Există mai multe documente în această problemă. Noi ne referim numai la recenzia lucrării „Chirurgia pancreasului“, I. Ţurai, M. Ciurel, Ed. Academiei Române, 1970: „Autorii – scrie profesorul Burghele – au pus la punct un model experimental «micul pancreas» prin care au putut elucida o serie de aspecte încă insuficient cunoscute. Cercetarea lor experimentală este foarte valoroasă şi-mi face totdeauna o desosebită bucurie să găsesc numele profesorului Ţurai citat în bibliografiile internaţionale. Citirea acestei monografii mi-a făcut de asemenea bucurie deoarece ea dovedeşte cu prisosinţă că practica chirurgicală actuală nu poate fi ruptă de cercetarea experimentală. Echipa chirurgicală de la Spitalul de Urgenţă al Municipiului Bucureşti (Floreasca, n.n.) s-a angajat astfel pe un drum foarte bun care merită a fi admirat şi mai ales imitat“ (Chirurgia, 7, 1970).

Se cuvine să relatăm aprecierile despre profesorul de obstetrică şi ginecologie Panait Sârbu: „Îl cunosc de mult şi îi ştiu orientarea, puterea de muncă şi spiritul său critic şi orientarea cu care observă, culege şi analizează rezultatele sale“ (Chirurgia, 9, 1971). De altfel, atunci când profesorul Burghele, responsabil al Tratului de chirurgie, a stabilit structura tratatului pe şapte volume, începând din 1975, sub titulatura „Patologie chirurgicală“, a considerat că din toate specialităţile chirurgicale, mai vechi sau în formare (neurochirurgie, ortopedie, arsuri, chirurgie plastică şi reparatorie, patologie chirurgicală buco-maxilo-facială ş.a.), unei singure specialităţi, Ginecologia, să-i fie rezervat în totalitate un volum (volumul VII, Ed. Medicală, 1976) încredinţat şi realizat de profesorul dr. Panait Sârbu. Aşa a considerat atunci profesorul Burghele. De altfel, el era convins că dr. Panait Sârbu îşi sprijină marea sa competenţă profesională pe temeinica pregătire de chirurg la elevata şcoală de chirurgie de la Colţea. Acolo s-a format, la şcoala chirurgicală a profesorului Hortolomei, şi „a ştiut s-o cinstească aşa cum merită acest necontestat şef de şcoală.“ (Chirurgia, 2, 1958).

În chirurgie, mâna trebuie condusă de creier

Era aproape firesc să găsim printre aprecieri şi pe cei care au cercetat şi adus câte ceva nou în problema şocului. O asemenea personalitate a fost Iuliu Şuteu (1921–2008). Continuator şi dezvoltator al tradiţiilor în chirurgia de urgenţă, Iuliu Şuteu a onorat Clinica de chirurgie de urgenţă de la Spitalul Clinic Floreasca între anii 1974 şi 1991. El a adus în clinică spiritul înnoitor al chirurgului modern, afirmându-se în limite istorice determinate de vicisitudinile vremii în care a trăit. Profesorul Theodor Burghele scria că profesorul Şuteu „prin poziţia sa profesională, prin vasta sa experienţă ştiinţifică şi prin corectitudinea sa în cercetare şi-a câştigat… un nume pe deplin neuitat.“ („Şocul“, Ed. Militară, 1980, pag. 27). Evidenţiind această „vastă lucrare“, „Şocul“, profesorul Burghele întăreşte portretul de chirurg clinician şi profund cercetător al lui Iuliu Şuteu: cartea îi oferă prilejul şi deosebita satisfacţie de a evidenţia pe „principalul autor, tehnician desăvârşit, care se ridică mult peste această reală calitate. El nu rămâne un artizan al practicii, ci demonstrează că specialitatea noastră (Chirurgia, n.n.) impune seriozitate, gândire, onestitate, dragoste de om, o preocupare fără limită, fără noimă… Crile (George Washington Crile, chirurg şi fiziolog american, cel care a realizat sistematic începând din 1906 transfuzii sanguine directe, n.n.) spunea că un chirurg are obligaţia să nu uite că mâna sa trebuie sa fie condusă de creier; „eu aş adăuga la această afirmaţie – scria profesorul Burghele – că mâna chirurgului este necesar să fie condusă în egală măsură şi de inimă. Sunt convins că Iuliu Şuteu posedă din plin aceste sinapse“ („Şocul“, pag. 27–28). Şi avea multă dreptate profesorul Burghele. Într-un interviu acordat unei emisiuni radio, profesorul Şuteu, definind pasiunea sa pentru o viaţă, chirurgia, omagia pe unul dintre profesorii săi, acad. Nicolae Hortolomei, spunând că adevărata medicină (inclusiv chirurgia) nu este de conceput în afara vocaţiei. Aici se cere pasiune până la incandescenţă. Acad. Hortolomei a întrevăzut în viitorul profesor Şuteu chirurgul care avea să devină mai târziu; el este cel care i-a încredinţat bisturiul pentru întâia oară, îngăduindu-i să opereze, fiind încă student. Şi a rămas credincios toată viaţa acestei dăruiri totale care, prin puterea ştiinţei şi arta bisturiului să înlăture suferinţele şi să redea sănătatea celui care i s-a încredinţat. Pe lângă aceste momente de importanţă vitală în activitatea sa de chirurg, profesorului Şuteu îi plăcea să enumere şi alte „borne luminoase“ de-a lungul anilor săi de strădanii: bucuria concursurilor, pe care le-a trecut, de regulă, fiind primul clasificat, zilele şi nopţile fără număr consacrate cercetării ştiinţifice, satisfacţiile apariţiei unor cărţi, ori primirea medaliei de aur care i-a fost conferită, într-un cadru solemn, de Societatea Internaţională de Chirurgie de Urgenţă, în 1979, în Italia, la Milano.

Captivanta dializă extrarenală

Potenţializarea în anestezie

Şcoala budapestană de urologie