Unul dintre cei mai cunoscuți bandiți americani, William Sutton,
întrebat de reporterii contemporani lui (sau când trebuia să răspundă în fața
juriului) de ce jefuiește bănci, a dat un răspuns ingenuu și remarcabil:
„Pentru că acolo sunt banii, nu?“. Robert Hegglin, excelent medic internist
elvețian și autor al volumului „Diagnosticul diferențial în bolile interne“,
își „pigmenta“ prefețele fiecărei cărți cu câte un citat din Sun Tzu, Voltaire
sau alții. Anecdota menționată a devenit pentru interniștii vremii „legea lui
Sutton“ și era menită să atragă atenția că întotdeauna gândirea medicală
trebuie să aibă un fir director.
Mi-am reamintit de legea lui Sutton când am primit cu dedicație
de la autori cartea De la simptom la diagnostic în medicina internă –
cazuri clinice. Volumul apărut la editura ALL este coordonat de două
distinse cadre universitare bucureștene: prof. dr. Daniela Bartoș și
dr. Camelia Diaconu.
Ajuns acasă, am citit și m-am gândit la cele 22 de cazuri
clinice propuse spre analiză, ore de încântare ideatică medicală, de „lectură
antrenantă“, de rafinament diagnostic și, de ce nu, de „detectivistică
medicală“. De exemplu, lectura cazului nr. 5, „Tumefacția dureroasă a gambei –
tromboză venoasă?“ mi-a întărit încă o dată ideea că pot să am și dreptate: din
propria experiență, cei mai dificili pacienți sunt aviatorii, urmați imediat de
medici. Pacientul respectiv era un medic în vârstă de 59 de ani, obez,
hipertensiv, diabetic și dislipidemic, recent operat, tratat
peri-intervențional cu heparină. Cazul său mi-a confirmat că la noi se face
abuz de anticoagulante. A fost nevoie de niște profesioniști dedicați care au
știut să interpreteze respectiva tumefacție de gambă nu ca pe o tromboză
venoasă profundă, ci drept un „hematom voluminos (500 ml!) și compresiv“,
necesitând evacuare, drenaj aspirativ și sutură secundară a plăgii.
Îndrăznesc să afirm că s-a ajuns sau se va ajunge la o
„superficializare“ a medicinii clinice. Poate credem prea mult în „înțelesurile“
PET/CT-urilor și ale markerilor, în detrimentul observației zilnice a
bolnavului, ori diagnosticăm pacientul stând comod în fața ecranului, fără a
mai avea curiozitatea de a-l asculta sau palpa. Cred că aici își exprimă
„angoasele clinice“ cel care a fost „corector“ al unor cărți remarcabile:
„Bazele clinice pentru practica medicală“ (Aurelian Păunescu Podeanu) și
„Tratat de patologie chirurgicală“ (1986), volumul VI – Abdomenul (editor Eugen
Proca, coordonator Ion Juvara). Amintesc motto-ul acestei ultime cărți:
„Indiferent de noutatea și de complexitatea metodelor paraclinice de
investigare, examenul clinic își păstrează întreaga valoare, observația omului
de către om oferind adevăruri ce nu îmbătrânesc niciodată“.
Cartea are în distribuție
și 41 de autori colaboratori, medici preocupați de elucidarea enigmelor
diagnostice. Cred că medicina internă (precum și chirurgia generală) trece
printr-un moment de cumpănă. Tot mai mulți interniști doresc să devină
cardiologi, gastroenterologi, nefrologi, pneumologi ș.a.m.d. La fel cum noi,
mulți dintre chirurgii generaliști, am devenit mai apoi chirurgi toracici,
urologi, vasculari, de transplant. Fără a avea o pregătire de bază temeinică,
fără a se confrunta cu cazuri grele și complexe, monospecialistul va avea un
ușor handicap și va confunda hematomul gambier cu o tromboză venoasă profundă.
„De la simptom la diagnostic în medicina internă- cazuri
clinice“ este o carte „tehnică“ și absolut remarcabilă pentru profesioniști și
nu numai, pentru cei dornici să se confrunte, chiar și mental, cu provocările
ridicate zilnic internistului aflat la capul bolnavului.
.jpg)
