Popoarele
care nu îşi onorează trecutul, nu au viitor – se spune, adesea, la simpozioanele
omagiale, nu doar la noi, ci şi în alte ţări, pe drept cuvânt. Ziua de 24
ianuarie, pe care o evocăm, în amintirea anului 1859, nu reprezintă doar „mica
unire“, a Moldovei cu Ţara Românească. Nu este vorba doar despre începutul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, una dintre cele mai luminoase personalităţi
din istoria noastră naţională, ci şi despre începutul României moderne. Au
trecut, iată, 154 de ani de atunci şi ne aflăm, pe spirala ascendentă a
istoriei, într-o zodie similară. Aş dori să evoc, aşadar, pe scurt, acea înlănţuire
de evenimente şi să vă invit ca, împreună, să cugetăm la moştenirea de atunci şi
la viitorul pe care ni-l clădim astăzi pe acele fundamente solide.
Unirea
principatelor, deşi reprezenta voinţa românilor de multe veacuri, nu s-a făcut
simplu. Imperiul Otoman, deşi slăbit, încă îşi păstra dominaţia puternică
asupra ţărilor europene din partea noastră de lume. Curentul unionist românesc
puternic – i-am spune „lobby“ la vremea noastră – determinase, însă, marile
puteri, învingătoare în urma Războiului Crimeii (1853–1856) să ia în calcul şi
chestiunea principatelor româneşti. La Congresul de pace de la Paris, pe agenda
problemelor de tranşat după război a figurat şi acceptarea unirii românilor.
„Pentru“ erau Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia. De cealaltă parte –
Austria şi Turcia. Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856) punea principatele
române sub garanţia puterilor europene, făcând posibile consultarea poporului
(prin acele rămase celebre „adunări ad-hoc“) şi organizarea de alegeri. Temeiul
constituţional a fost oferit tot de puterile europene, prin Convenţia de la
Paris (7/19 august 1858), document care însă reprezenta un compromis cu Turcia.
Aceasta îşi păstra suzeranitatea asupra principatelor şi avea în continuare privilegii
în raporturile cu „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei“. Atunci, ca şi
după cel de-al Doilea Război Mondial, ca şi în timpurile de acum, când vorbim
despre lărgirea graniţelor Europei, marile puteri îşi spuseseră cuvântul.
Soarta popoarelor mici depinde de cuvântul celor mari. Până la un punct, şi
anume până acolo unde aceste popoare îşi afirmă propria identitate, propriile năzuinţe.
Nu există fatalitate istorică. Doar cei resemnaţi, învinşi în sufletul lor,
lipsiţi de voinţă şi har se mulţumesc ca destinul să le fie decis din afară. E
simplu să blamezi marile puteri că n-au fost destul de sensibile la doleanţele
tale, că au dat mai puţin decât se putea, că n-au stat chezaş libertăţii şi
prosperităţii neamului tău. Chiar şi având Convenţia de la Paris de partea lor,
românii nu puteau sta liniştiţi: ce se câştigă la masa verde a diplomaţiei se
poate pierde în viaţa reală. Dar se poate şi mări câştigul, căci acele mari
puteri, convinse că românii cu adevărat şi-au luat soarta în mâini, au ajuns să
accepte mai mult decât conveniseră înainte de alegerea domnitorului Alexandru
Ioan Cuza la Iaşi (5 ianuarie 1859) şi la Bucureşti (la 24 ianuarie 1859),
drept conducător al nucleului actualei Românii.
Ce a
urmat? Ceea ce ne e atât de bine cunoscut: lupta pentru recunoaşterea internaţională.
Principatele Unite aveau o voce proprie. Era necesar să şi-o facă auzită.
Eforturile diplomatice au fost uriaşe, mai ales că cele mai multe puteri
europene cereau încă acreditarea în Principate sultanului de la Constantinopol şi
nu domnitorului Cuza. Aş dori să vă relatez aici un segment inedit de istorie,
datorat cercetărilor unui istoric bănăţean, Miodrag Milin, din Timişoara, din
cartea sa „Relaţii româno-americane 1859 – 1901“ (împreună cu istoricul
American Keith Hitchins, lucrare apărută la Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate,
România, Bucureşti 2001). Primul consul american în Principate, Henry Romery, îşi
informa ministrul (secretarul de stat, atunci ca şi acum) că nu i-a fost de
ajuns acreditarea de la Constantinopol şi că a fost nevoit să-i ceară prinţului
Alexandru Ioan Cuza cererea de recunoaştere. În plus, consulul american cerea
insistent guvernului său să recunoască grabnic unirea Principatelor şi să caute
să semneze cât mai multe acorduri, pentru a recupera startul pierdut prin
comparaţie cu britanicii – de pildă, la navigaţia şi comerţul pe Dunăre.
Consulul a mai descris, amplu, modul în care a fost ales Cuza în fiecare dintre
cele două principate, situaţia economică (pornind de la faptul că Principatele
nu aveau încă monedă proprie, dar şi acela că totul era de trei ori mai scump
decât la Constantinopol sau că românii nu auziseră de dolar).
În
plan intern, Cuza avea de înfăptuit o reformă fără precedent, de la unificarea
instituţiilor statului şi până la crearea altora noi, în pas cu modelul
european, închizând definitiv poarta stilului de conducere a treburilor publice
fără reguli, fără transparenţă, la bunul plac al demnitarului care avusese o
singură datorie: să-i mulţumească pe turci. Alexandru Ioan Cuza a contopit
serviciile vamale ale celor două principate, a centralizat administraţia
telegrafului, a unificat armatele, a creat jandarmeria, a promovat reforma
agrară. Mai mult, după ce a consolidat structurile statale, a elaborat un
document de o valoare excepţională: Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris – prima constituţie cu adevărat
românească, prin care, omagiind efortul puterilor europene de a asista România
în cristalizarea ca stat modern, se distanţa uriaş de ceea ce gândiseră acele
puteri care au cruţat sensibilităţile Turciei. Statutul dezvoltator a creat
posibilitatea exprimării voinţei autentic româneşti de a dezvolta ţara şi de
a-i crea prosperitate. Pornind de la această Constituţie, a fost posibilă
schimbarea legii electorale, adoptarea legii de reglementare a administraţiei,
declanşarea reformei în învăţământ (cu obligativitatea şi gratuitatea învăţământului
primar şi crearea primelor universităţi), reforma justiţiei (cu elaborarea
Codului Civil, care, printre altele, garanta egalitatea în faţa legii, dar şi a
Codului Penal), dezvoltarea legislaţiei necesare comerţului (prin adoptarea
Codului Comercial şi înfiinţarea Camerei de Comerţ, ca să evoc doar două
evenimente). Nu sunt acestea evenimente pe care le trăim şi astăzi, într-o nouă
formă, de la reforma agrară, rediscutarea Codului Penal, dezvoltarea administraţiei
locale, redefinirea camerelor de comerţ? Şi nu este vorba despre o repetare a
drumului deja parcurs, ci despre efortul ca, pentru vremurile noi, să nu rămânem
în urmă. În absenţa reformelor, a adaptării la pulsul vremii, am fi condamnaţi,
practic, la încremenire. Lumea interdependentă în care trăim stabileşte un loc
pentru fiecare. Este firesc să ne dorim un loc cât mai bun, dar pe care,
asemeni perioadei lui Cuza, nu ni-l face nimeni în afara efortului propriu, al
dăruirii cu care ne dedicăm făuririi acestui destin.
Simpla evocare de până acum motivează
convingător celebrarea Unirii sub Alexandru Ioan Cuza. La Timişoara mai avem,
însă, un motiv în plus, chiar dacă este unul trist. Ce legătură să fi fost
între domnitorul Moldovei şi Valahiei, apoi al Principatelor Române şi, în sfârşit,
al României şi Banat? Ei bine, legăturile existau. Potrivit istoricului Vasile
Dudaş, în două rânduri – în 1860 şi în 1863, Banatul cel bogat a fost lovit de
calamităţi care au atras foametea în zonă. În ambele dăţi, Andrei Mocioni a
apelat la domnitorul român pentru ajutor. În 1860, acel ajutor a venit sub
forma a 3.000 de galbeni pentru cumpărarea de cereale care să fie distribuite
gratuit bănăţenilor. A doua oară, guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu a
decis un ajutor dublu, de 6.000 de galbeni, înmânaţi consulului Austriei la
Bucureşti, pentru a-i împărţi între cele trei comitate bănăţene Caraş, Timiş şi
Torontal. Nu e de mirare, aşadar, că atunci când principele a fost forţat să
abdice (la 11 februarie 1866) şi să plece în exil, bănăţenii l-au primit cu vie
căldură, dar şi cu întristare. Primul popas pe sol bănăţean a fost la Coşava,
în apropierea Făgetului, la Hanul Poştei. Apoi, la 6 martie 1866, prinţul,
împreună cu soţia şi cu cei doi copii adoptivi, a ajuns la Lugoj, unde a fost
întâmpinat de „o mulţime de popor“ – după cum scriu gazetele vremii. Cuza n-a
dorit să discute problema abdicării sale cu nimeni, deşi – scrie „Gazeta
Transilvaniei“ – lugojenii „nu s-au îndepărtat de pe stradă, până la ora 11, şi
mulţi se pregăteau să-l salute pe când adjutantul descoperi că în starea în
care se află (Alexandru Ioan Cuza – n.n.)
nu putea primi nici o vorbă, însă le mulţumeşte românilor din Lugoj pentru
reverenţa arătată“. Diligenţa l-a adus pe Cuza la Timişoara la 7 martie 1866.
Prinţul a înnoptat la hotelul „Der Trompeter“, unde se află astăzi placă memorială
şi unde depunem, din 1996 încoace, coroane de flori în amintirea ultimului
popas pe care Cuza l-a făcut pe solul României de azi. Cel mai probabil, tristeţea
trădării n-a fost risipită de manifestările de simpatie pe care Petru Cremena,
„căpitan suprem al oraşului“ le organizase în cinstea lui Cuza. Dar o alinare
tot trebuie să-i fi adus. O zi mai târziu, la 8 martie, Cuza părăsea definitiv
spaţiile româneşti, „Temeswarer Zeitung“ menţionând: „dacă se poate aduce un
reproş principelui, acesta ar fi prea marea sa indulgenţă, bunătate şi
încredere faţă de persoane care n-au fost demne de aceasta“.
Povestea principelui Cuza şi a excepţionalelor
sale fapte pentru români se încheie aici. Dar am fi vinovaţi faţă de memoria sa
şi faţă de eroismul unirii dacă nu le-am păstra vii, de la o generaţie la alta,
dacă nu am onora acea vreme de epopee şi dacă n-am adăuga noi capitole, pe măsura
celor scrise de înaintaşi.